Psihonautice cotidiene

“Nu are niciun sens sa etichetam oamenii care au dificultati ca fiind bolnavi.”

There is no point telling people who have difficulties that they are ill.
Donald W. Winnicott, Vorbind cu parintii (1957)

Intro

Psihanaliza a cunoscut o schimbare in ceea ce priveste intelegerea homosexualilor, lesbienelor si bisexualilor. Lewes (1995) este de parere ca influentele altor discipline precum feminismul si postmodernismul au afectat practica si atitudinea personala a analistilor, dar au lasat teoria relativ nechimbata. Acest lucru a creat nevoia de a revizui teoriile psihanalitice ale dezvoltarii, si sunt autori care au facut asta – Lewes (1995) dintr-o pozitie predominant freudiana, Isay (1989) care discuta despre experienta copilului baiat gay si raspunsul pe care il provoaca in parintii sai, Drescher (1998) care face o trecere in revista comprehensiva si foarte actuala a dezvoltarii homosexuale masculine. Aceste texte privesc dezvoltarea barbatilor gay si sunt publicatii americane. In ceea ce priveste dezvoltarea lesbienelor Rhode-Dachser (1992), si Deutch (1995) reprezinta contributia americana. O’Connor si Ryan (1993) ofera cea mai cuprinzatoare revizuire a teoriei dezvoltarii si aduc in discutie ceea ce pare a fi cea mai provocatoare tendinta in gandirea psihanalitica, indemnandu-ne sa regandim radical rolul teoriei dezvoltarii in munca noastra psihanalitica.

S. Mitchell (1998): „psihanaliza se gaseste intr-un proces de iesire dintr-o era intunecata in care intelegerea si abordarea clinica a homosexualitatii erau conduse de profunde frici si presarate de cumplite nonsensuri.”

Ratigan (1998): „de ce ar trebui o persoana sanatoasa sa se angajeze intr-o forma de terapie care are o istorie in a vedea un aspect de baza al unei persoane ca fiind deviant, pervers sau bolnav?„

Lewes (1995) si May (1995) subliniaza privitor la scrierile lui Freud despre homosexualitate o continua transformare dar fara sa ajunga in mod evident la o concluzie. Despre un singur lucru parea el foarte clar – pozitia lui asupra perceptelor legale si morale privind homosexualitatea. Freud era impotriva tratarii homosexualitatii ca o activitate infractionala sau boala. In 1930 el a semnat o petitie publica pentru dezincriminarea homosexualitatii in Austria si Germania, si, ca raspuns la o intrebare despre homosexualitate in Die Zeit, el a scris:

„Am … ferma convingere ca homosexualii nu trebuie tratati ca persoane bolnave, caci o orientare perversa este departe de a fi o boala. Oare facand astfel nu ne-ar obliga sa-i caracterizam ca bolnavi pe multi ganditori si oameni de stiinta din toate timpurile si pe care ii admiram tocmai pentru sanatatea lor mentala? Persoanele homosexuale nu sunt bolnave.

Ambiguitatea probabil a provenit din utilizarea de catre Freud a unor formularii precum: „orientare perversa”, „rezultatul unei intreruperi a dezvoltarii” etc si asta probabil este ceea ce a stat la originea parerii ca homosexualitatea este patologica.

In acest studiu voi revizui pe scurt contributiile abordarii psihanalitice in intelegerea dezvoltarii gay masculine…..in ideea ca psihanaliza, in ciuda istoriei, are multe de oferit persoanelor gay, lesbiene sau bisexuale.

Homosexualitatea Preoedipiana

Teoria psihanalitica s-a luptat cu o normativitate heterosexuala incorporata pe baza unor ipoteze „teleologice” (faptul sau caracterul atribuit de natura sau procese naturale, de a fi îndreptat spre un scop sau modelat de un scop), incercand sa dea un sens acelor indivizi care nu se conformau acestui ideal. Acest lucru apare cel mai evident in credinta lui Freud (1924) cum ca solutionarea pozitiva a complexului oedipian este motivul central de dezvoltare pentru toate ființele umane. Desi „pozitiv” a fost initial utilizat in sens matematic, dimensiunea sa normativa nu poate fi trecuta cu vederea. Atat de importanta era in gandirea sa credinta in complexul lui Oedip incat a pune la indoiala universalitatea lui in dezvoltarea umana era asemuita cu a pune la indoiala insasi fundamentele psihanalizei (Freud, 1914; Jones, 1961; Kerr, 1993). Maturitatea sexuala si psihologica au fost definite ca identificarea cu parintele de acelasi sex, renuntarea la propriile dorinte pentru parintele de sex opus si apoi, in cele din urma, cautarea unui adult, a propriului partener heterosexual.

Necesitatea psihanalitica de a rezolva intr-un mod heterosexual Complexul lui Oedip a devenit un Pat al lui Procust in care homosexualitatea putea sa se integreze doar printr-un proces de infantilizare sau patologizare. Freud si psihanalistii de mai tarziu au incercat sa explice nonconformitatea „homosexualitatii” fata de rezultatul oedipian asteptat, concentrandu-se asupra aspectelor pre-oedipiene ale dezvoltarii. Bazandu-se pe teoria etapelor sexuale ale lui Freud si Abraham (1924), analistii s-au orientat spre evenimentele dinaintea complexului oedipian. Astfel homosexualitatea a fost atribuita de psihanalisti in mod obisnuit unor experiente traumatice care ori au oprit dezvoltarea (individul nu a mai atins etapa complexului oedipian) ori au produs o regresie (individul a atins dezvoltarea oedipiana dar s-a intors la o etapa psihosexuala timpurie ca urmare a unei traume). Daca un barbat homosexual prefera anumite acte sexuale, cum ar fi sexul oral sau anal, masturbarea, acestea erau considerate a reprezenta satisfacerea unor dorinte infantile, pregenitale. Desigur, comportamente infantile puteau fi practicate atat de heterosexuali cat si de homosexuali (Freud, 1908), fiind considerate preludiu, sau satisfactiile care preced evenimentului principal. Dar in teoria psihanalitica a imaturitatii, genitalitatea, sau penetrarea, reprezinta principalul eveniment si este reprezentarea concreta a sexualitatii umane mature.

In modelul freudian, atasamentul fata de mama a fost legat de faza orala. Bowlby (1969), bazandu-se pe munca lui Lorenz (1953), a evidentiat ca atasamentul nu depindea in mod necesar de comportamente de hranire (alaptare) sau presupuse dorinte sexuale (Goldberg, Muir, si Kerr, 1995). Munca lui Bowlby pune in discutie o serie de prezumtii psihanalitice privitoare la „oralitatea” care sta la baza relatiilor gay. O abordare similara este adaptarea lui Socarides facuta modelului de dezvoltare al lui Mahler (1975), al separarii si individualizarii, in care el propune ca homosexualitatea este „o rezolutie a separarii de mama prin fuga fata de toate femeile” (1968). El crede ca homosexualul este, de fapt, prins intre fuziunea sau simbioza psihologica cu mama si faza timpurie de separarea de aceasta. Aceasta presupunere preoedipiana situeaza structura barbatului gay la un nivel de dezvolatre situat undeva intre cea a unui individ psihotic si cea de tulburare de personalitate borderline.

Bell, Weinberg and Hammersmith (1981) au intervievat 979 homosexuali si 477 heterosexuali, barbati si femei, despre relatiile timpurii de familie. Rezultatele lor nu au confirmat studiul psihanalitic al lui Beiber, care sustinea ca barbatii homosexuali au avut mame dominante si tati retrasi sau ostili.

Astfel, contrar unor modele teoretice, relatiile mama-fiu neobisnuit de apropiate par, in general, a nu fi importante in justificarea dezvoltarii homosexualitatii printre barbatii din studiu. Cu alte cuvinte, unii baieti care au astfel de relatii cu mamele lor, din orice motiv, ajung sa devina homosexuali, dar asemenea cazuri par a fi exceptia mai degraba decat regula. Ar trebui retinut ca mai mult de jumatate dintre respondentii homosexuali nu au raportat astfel de relatii cu mama. Prin urmare, relatiile mama-fiu nici neobisnuit de apropiate nici neobisnuit de negative nu pot fi considerate importante in dezvoltarea homosexualitatii printre barbatii respondenti (Bell, Weinberg si Hammersmith, 1981).

Convingerea psihanalitica ca dificultatile interpersonale si intrapsihice ale pacientului gay sunt de origine preoedipiana duc la negarea modurilor prin care experientele ulterioare sunt importante in dezvoltarea si dinamica unui individ.

Vinieta clinica

A: Dan si eu ne-am intalnit foarte greu in ultimile doua saptamani. El spune ca munceste pana tarziu si este obosit. Sentimentul meu este ca spune adevarul. Imi amintesc ca era o perioada cand interpretam exact invers. Ma intrebam „Chiar munceste pana tarziu? Oare nu mai vrea relatia asta? Se vede cu altcineva?”. De data aceasta mi-am spus: „Asta suna in regula. Daca nu se intampla ceea ce spune, are motivele lui ca sa nu ne intalnim”. Atitudinea este aceeasi si la munca, unde lucrurile merg destul de bine. Seful meu stie ca sunt gay. Este super ok, chiar sustinator. Sunt implicat in niste proiecte si ma indrept spre un post care este exact ceea ce-mi doresc. Toate acestea m-au facut sa ma simt mult mai confortabil in relatiile profesionale cu colegii. In negocieri, ma vad mult mai capabil sa gandesc singur si mai putin panicat. Nu au existat confruntari majore. Nu sunt sigur ce se va intampla atunci cand se va ivi un conflict cu cineva. Aseara am primit un telefon prin care mi se cerea sa reprezint la un eveniment ONG-ul unde lucrez ca voluntar. Asta este exact ceea ce-mi place sa fac, sa fiu implicat in astfel de organizatii si sa fiu in prim plan. Ma gandeam la cum ma panicam doar la gandul de a merge sau sustine doar o organizatie gay ce sa mai vorbesc sa lucrez la o astfel de organizatie……

T: Si ce te panica?

A: Ma gandeam la unii prieteni care incercau sa ma convinga sa ma implic intr-un ONG militant gay. Asta se intampla cand inca mai lucram la locul de munca anterior care era un loc destul de homofob. Ceea ce facea ONG-ul era foarte interesant, dar eu eram ingrijorat de ceea ce s-ar fi intamplat daca cineva de la munca ar fi stiut ca eu sunt implicat intr-o astfel de activitate. Lucrez intr-un mediu de afaceri conservativ. Un prieten, aflat intr-o situatie asemenatoare, era interesat sa lucreze pentru ONG-ul pentru care eu fac voluntariat acum. Dar s-a panicat la gandul ca cineva de la locul sau de munca ar putea afla ca este implicat in astfel de activitati. Astfel ca au fost rugati sa nu-l contacteze telefonic niciodata la servici, ci doar acasa. O secretara a uitat acest lucru si l-a sunat la munca, prietenul aproape lesinand. Dupa acest eveniment nu a mai venit la intalniri. Asa ma simteam si eu. Frica ca cineva de la munca ar putea descoperi este inca prezenta insa nu ma mai controleaza atat de mult cum se intampla cu ani in urma.

T: Care este ingrijorarea ca cineva sa afle?

A: La nivel rational nu sunt sigur despre ce ar trebui sa fiu ingrijorat.

T: Si……

A: Nu este atat de rational. Nu este ca si cum ai pierde locul de munca. Este o anxietate legata de un fel de confruntare…..

T: La ce te gandesti?

A: Ei bine, chiar daca este rational sau nu, cineva care striga la tine „Poponarule” sau ceva de genul asta. In mod rational, in cercurile in care ma invart, chiar daca cineva gandeste asa, probabil ca nu ti-o va spune in mod direct in fata. Dar ceea ce se vede este asta. Sau barfindu-te pe la spate, „Ei bine, A este gay” desconsiderand pe oricine se incadreaza in aceatsa categorie. Asta imi vine in minte cand ma gandesc la anxietatea de care vorbim.

T: Cine ar striga sau ar desconsidera?

A: Nu are o fata anume, dar este cu siguranta un barbat. Imaginea ar fi de barbat, nu de femeie. Asta ma duce cu gandul inapoi la ceva ce am discutat mai demult: oamenii interiorizand prejudecati. Femeile interiorizeaza prejudecatile despre femei, negrii interiorizeaza prejudecatile despre negri, gay interiorizeaza prejudecatile despre gay……

Care este modul in care un terapeut psihanalist asculta acest material? De exemplu, este sensibilitatea pacientului cauzata de o vulnerabilitate narcisica preoedipiana timpurie (Freud, 1914)? Este vorba de aceeasi vulnerabilitate narcisica care a cauzat homosexualitatea lui sau cele doua trasaturi sunt variabile independente? Este pacientul pur si simplu o persoana colectoare de nedreptati, prea sensibila (Bergler, 1956)? Acest pacient simte frica de represalii si castrare paterna pentru ca si-o dorea pe mama (Blos, 1962) sau ii este frica de oprobiul social pentru ca este gay? Ar putea ca dezvoltarea ca homosexual intr-o lume heterosexuala sa-l expuna pe individ la experiente care sa intensifice o vulnerabilitate narcisistica pre-existenta? Sunt barbatii homosexuali traumatizati post-oedipian de experiente de respingere care duc la un comportament regresiv sau la tendinte disociative? Pe ce (unde) ar trebui sa se focuseze munca psihoterapeutica cu astfel de pacienti?

Orice teorie care nu tine cont de impactul experientelor timpurii asupra comportamentului adultului este foarte probabil sa nu fie considerata o teorie psihanalitica. Un principiu central al psihanalizei este ca relatiile timpurii afecteaza calitatea si natura celor ulterioare. Si trebuie de asemenea subliniat ca analiza si semnificatia experientelor diadice timpurii sunt clinic folositoare atat barbatilor gay cat si pacientilor heterosexuali. Si totusi, o consecinta nefericita a accentuarii psihanalitice a explicarii pre-oedipiene a homosexualitatii este incercarea, cateodata bine intentionata, alteori prost considerata, de a converti pacientii gay in heterosexuali. Pentru acesti pacienti si terapeuti, scopul analizei este de a-i ajuta pe pacienti sa-si rezolve dificultatile preoedipiene experimentate in relatiile diadice timpurii cu mama. Daca acest lucru se poate infapatui, pacientul s-ar putea sa faca un pas mai departe in dezvolatarea sa, sa intre in triunghiul Oedipian, si sa dobandeasca heterosexualitatea. Desi obstacolele ivite pe aceasta cale teoretica s-ar putea sa fie atat obscure cat si sinuoase, unii cred ca odata ce barbatii gay inteleg, in termeni preoedipieni, de ce sunt homosexuali, au o sansa sa se intoarca pe calea heterosexualitatii. Din nefericire, desemnarea teoretica a rezolvarii pozitive a Complexului lui Oedip ca o cheie universala care permite intrarea in maturitate a dus in mod inevitabil la homosexualul ipotetic denigrat psihanalitic, prins intr-un ciclu metaforic nesfarsit de imaturitate si regresie.

Homosexualitatea Oedipiana

Desi in literatura psihanalitica predomina teoriile preoedipiene asupra homosexualitatii, in ultimii ani, exista teoreticieni care au incercat sa redefineasca in mod afirmativ sensul oedipian al homosexualitatii in cadrul canoanelor psihanalitice traditionale. Aceste formulari psihanalitice noi incearca sa integreze teoriile de dezvoltare existente cu opinia crescanda ca homosexualitatea este doar o varianta normala a sexualitatii umane. Greenberg si Mitchell (1983) se refera la aceasta abordare strategica a teoriei psihanalitice ca o acomodare. Analistii cu inclinatie spre aceasta acomodare nu contesta primatul  metaforei oedipiene dar in locul acesteia sustin ca homosexualitatea poate surveni ca o rezolutie normativa la Complexul lui Oedip. Astfel, Lewes (1988), Morgenthaler (1984) si Isay (1989) ridica provocari teoriei psihanalitice fara insa a ataca dogma sa centrala. Ei prezinta variatiuni ale rezolutiei Complexului lui Oedip care vor conduce catre o dezvoltare homosexuala „matura”. Lewes (1988), de exemplu, duce traditia psihanalitica a metaforelor matematice, spre culmi creative. El clasifica o duzina de posibile rezultate oedipiene, din care sase sunt heterosexuale si restul de jumatate homosexuale. El propune un Complex negativ al lui Oedip in care baiatul se identifica cu mama si cauta un obiect asemanator tatalui. Lewes speculeaza remarcabil de complex, dar matematic elegant, interactiunile dintre „scopurile instinctuale”, „identificari” si „alegeri obiect”. Creatia narativa a lui Lewes despre homosexualii nevrotici oedipieni (adica o functionare normala sau superioara) este o etapa teoretica de dezvoltare care ridica barbatii homosexuali din imaturitate sau patologie. El comenteaza, de asemenea, ce „contorsiuni pot sa faca teoreticienii pentru a se regasi in centrul unei credinte de necontestat in complexul lui Oedip”:

Nu este just sa vorbim de dezvoltare „normala” sau „naturala” cand ne referim la complexul lui Oedip, atata timp cat acesti termeni sugereaza o eflorescenta ordonata de posibilitati innascute in individ inaintea intrarii in etapa oedipiana. Mecanismele complexului oedipian sunt intr-adevar o serie de traume psihice, si toate rezultatele din el sunt formatiuni nevrotice de compromis. Deoarece chiar si dezvoltarea optima este un rezultat al unei traume, faptul ca o anumita dezvoltare rezulta dintr-o „naucire”, „blocare” sau „inhibitie” a unei alte posibilitati nu o distinge de alte dezvoltari. Deci toate rezultatele complexului lui Oedip sunt traumatice si, din motive similare, toate sunt „normale”. Unele sunt mai patologice decat altele, dar motivul pentru care sunt considerate asa nu poate fi derivat din operatiunile complexului oedipian in sine. Autorii care cred altfel, ignora originile traumatice chiar si a rezultatelor optime si, de fapt, deghizeaza o prejudecata morala vis-a-vis de ceea ce este „natural” intr-un argument pseudobiologic (Lewes, 1988).

Cu o teorie diferita, dar cu o tendita spre acomodare asemanatoare, Morgenthaler (1984) explica dinamica homosexualilor nevrotici intr-un cadru oedipian dar care evita patologizarea lor:

Homosexulaitatea nevrotica poate fi denumita o adaptare regresiva care previne o regresie orala. Serveste apararea si este expresia reprimarii Complexului lui Oedip. Dorinta incestuoasa si anxietatea de castrare provoaca o regresie care se sprijina pe doua puncte de fixare – unul este sado-anal; celalalt, falic-narcisic. Anxietatea de castrare haituieste homosexualul de la un nivel la altul al regresiei, in timp ce dorinta incestuoasa isi gaseste satisfactia in una sau in cealalta dintre posibilitatile libidoului. Cele doua pozitii ale libidoului, cea sado-anala si cea falic-narcisica, pot fi schimbate una cu cealalta cu o mare usurinta. Fixatia homosexuala se regaseste in aceasta cale dubla a procedurii de regresie. Homosexualul nu se poate descurca fara ea, datorita amenintarii unei noi regresii. Aceasta regresie a fixatiilor orale ar duce spre o completa diluare sau dezintegrarea a sinelui.

Morgenthaler si Lewes sugereaza amandoi cum ca inconstientul dinamic poate fi, de fapt, un ecran negru pe care analistii proiecteaza diverse teorii si interpretari. Formularile lor oedipiene privitoare la homosexualitatea nevrotica pot fi contrastate cu o la fel de incalcita constructie metapsihologica a teoreticienilor cu care ei sunt in dezacord. Ovesey (1969), de exemplu, scrie dintr-o perspectiva patologica a homosexualitatii, si ofera o explicatie alternativa privind relatia dintre anxietatea de castrare si homosexualitate:

Copilul va abandona satisfactii importante pentru a pastra starea de dependenta. Un bun exemplu este sexualitatea infantila. In acest caz, dispciplina paterna excesiva confrunta copilul cu doua mari pericole: pedeapsa fizica si retragerea iubirii. Forma este frecvent extinsa spre fantezii implicand mutilarea corporala (castrarea) si moartea; ultimul insemnand pierderea dependentei. Oricare ar fi cazul, ambele reprezinta o amenintare pentru supravietuire iar copilul raspunde cu sentimentul de urgenta al fricii. Aceasta frica este atat de mare incat sa forteze o retragere completa sau partiala din activitati sexuale. Mai tarziu, pe masura ce copilul creste, orice situatie sexuala va reinvia frica anterioara, instalandu-se astfel o inhibare a comportamentului sexual normal. Aceasta inhibare a functiei sanatoase prin frica, ca raspuns la un pericol imaginar, este miezul procesului nevrotic.

O astfel de inhibare este punctul de declansare a unei adaptari homosexuale. Persoana reactioneaza cu o frica atat de mare fata de obiectul heterosexual incat nu reuseste sa performeze heterosexual. Nevoia lui sexuala, totusi, continua nestavilita si este deturnata catre un obiect „mai sigur”. Acest obiect este homosexualitea, si isi obtine plusul de siguranta din prezenta linistitoare a penisului, care domoleste anxietatea castrarii. Homosexualitatea, in aceasta lumina, este o forma de adaptare devianta a sexualitatii in care pacientul este fortat prin injectarea cu frica in functia sexuala normala.

Asa cum se intampla adesea in dezbaterile politice, fractiunile opozante pot folosi aceleasi cuvinte dar impregnate cu intelesuri diferite. Aici, de exemplu, Ovesey, spre deosebire de Morgenthaler si Lewes, nu considera nevroza in zona normalitatii. Precum Socarides (1968), el considera ca homosexualitatea este o nevroza vindecabila mai degraba decat o intrerurpere in dezvoltare, netratabila. Astfel de discrepante, care sunt obisnuite in literatura psihanalitica, submineaza credibilitatea universalitatii complexului lui Oedip, mai ales atunci cand avocatii acestei teorii nu sunt capabili sa se puna de acord intre ei cu privire la adevaratul inteles al sau.

Homosexualitatea postoedipiana

Teoriile postoedipiene cu privire la homosexualitate sunt relativ rare in literatura psihanalitica. O teorie postoedipiana nu trebuie neaparat sa nege importanta perioadei de dezvoltare timpurii. De exemplu, Friedman (1988) crede ca factori intrauterini determina biologic o disforie de gen preoedipiana, care este precursorul homosexualitatii adulte:

Asa cum vad eu, in adolescenta si in tinerete capacitatea de a rationa abstract si a teoretiza creste, si lumea sociala a persoanei se extinde foarte mult. In plus, sensul categoriilor masculin si feminin se schimba. In ciuda existentei unui scenariu homosexual, auto etichetarea se poate schimba pentru a se potrivi unei etichete masculine. Conform acestui model, multi baieti devin homosexuali intr-un mediu preadolescent in care nu se simteau masculini si raman homosexuali dupa ce invata a se vedea masculini. Astfel ca un numar mare de barbati homosexuali se vad nevoiti sa lase in urma patologia copilariei asociata cu tulburarea de identitate de gen. In cazul acestor persoane, supraeul si eul in cele din urma, evolueaza normal in ciuda insuficientei de gen din copilarie. Este posibil ca, folosind terminologia lui Kohut, in aceste persoane sa apara internalizari transmutative cheie, dar mai tarziu decat in mod normal si mult timp dupa ce fanteziile homoerotice s-au diferentiat. Cu o asemenea internalizare apare auto-vindecarea: sinele nu mai este perceput ca deteriorat si reglarea stimei de sine este internalizata si normalizata.

Friedman localizeaza cauza homosexualitatii ca fiind intrauterina – homosexualitatea nu este doar preoedipiana, este de fapt prenatala. Teoria lui defineste in continuare homosexualitatea ca avand originea intr-un proces patologic, tulburarea de identitate de gen, care, eventual, se auto-corecteaza postoedipian. Astfel, experientele de dezvoltare ulterioare pot ajuta la depasirea problemelor aparute in primii ani de viata.

Dintr-o cu totul alta perspectiva este teoria postoedipiana a homosexualitatii a lui Sullivan si plasarea celei mai semnificative perioade de dezvoltare a homosexualitatii in „preadolescenta”, intre opt ani si jumatate si zece. Sullivan crede ca este o perioada in care baietii arata un „nou tip de interes pentru un anume membru de acelasi sex care devine colegul de camera sau prietenul apropiat” (1953) si descrie aceste relatii ca „chumships” (The state of being a chum, or of occupying the same chambers with another; close intimacy). In acest model de dezvoltare, comportamentul homosexual intre baieti de aceeasi varsta este normal si de asteptat. Acest comportament nu este prezicatorul homosexualitatii adulte ci mai degraba al unei parti normale a procesului de invatare despre corpul altor oameni. Totusi, Sullivan crede ca o relatie de tip „chumship” intre un baiat preadolescent si un baiat adolescent mai mare ca varsta l-ar putea traumatiza pe cel mai tanar si astfel relatia sa devina o cauza postoedipiana a sentimentelor homosexuale si a modelelor de excitare care sa persiste in maturitate. Abordarea teoretica a lui Sullivan incearca in mod radical sa submineze canonul freudian dezvoltand o abordare psihanalitica bazata pe o teorie sociala (Perry, 1982; Greenberg si Mitchell, 1983; Lionells, 1995). Pe de alta parte, faptul ca Sullivan insusi a fost homosexual si a trait cu un barbat in ascuns (Chatelaine, 1981; Perry, 1982; Ortmeyer, 1995) ne poate conduce catre ideea ca denigrarea sociala a homosexualitatii (pe care Sullivan a trait-o) poate fi internalizata de insusi barbatul homosexual…fie el si psihanalist.

VINIETA CLINICA

B: Primul vis, pe care nu mi-l amintesc, m-a lasat cu un sentiment de abandon si ca nimanui nu-i placea de mine, inclusiv prietena mea Ana, de care ma simteam foarte atras in vis…nici ea nu ma place. Apoi, in al doilea vis, era o fata care ma invata un joc. Nu era un joc ci mai degraba ceva de facut. Era speriata si dezgustata de mine dar ii era mila de mine si incerca sa ma invete, totusi, jocul. Acum pot sa vad uitandu-ma in ochii ei, sila fata de mine. Era ceva ce facusem in primul vis de i-a determinat pe toti sa ma urasca. Am stricat ceva. Oare pentru ca sunt gay? Nu-mi mai amintesc.

Cele doua vise, ambele descriind relatii diadice cu o femeie, pot fi cu usurinta interpretate ca avand seminifcatii preoedipiene. Pacientul merge insa mai departe cu materialul din vis, la relatia cu tata, iar acest fapt ar putea fi legat de probleme oedipiene:

B: Apoi ultimul vis care e proaspat in mintea mea. Ma simteam ca dracu, foarte deprimat, neiubit si nedorit. Tata vine acasa, ma gaseste uitandu-ma la un film si ma intreaba de ce nu am reparat telecomanda. Mi-a aratat-o si mi-a spus ca vrea sa o repar. Acum, imi amintesc obiectul dar nu si ce trebuia sa fac cu el. Incepe sa urle. Incep sa plang. Ii spun ca o s-o repar dupa masa. Este suparat si trebuie sa ma pedepseasca. Ma pune pe-o parte si ma palmuieste usor pe fund. Ii zic: „Pentru ce? Imi pare rau. Am dat-o-n bara. Nu am reparat-o. De ce trebuie sa ma lovesti? Ce obtii cu asta?” Tot iadul se dezlantuie. Mama este si ea prezenta. Incerc sa-i explic ca acum sunt in terapie si de aceea vreau sa discutam aceasta situatie. „De ce m-ai lovit? Asta e modul tau de a arata ca esti un tip dur?” Mi-e teama sa nu fiu cu adevarat ranit si mi-e teama sa-i spun asta. Dar prind curaj si ma hotarasc sa ii spun „ai fost un tata de rahat” dar… imi amintesc, in vis, ca incercam gasesc o metafora pentru a nu-i spune asta direct. Am spus „Te urasc mai mult decat nisipul din ochi.” Statea la masa si ridica o foarfece. Mi-e teama ca o va arunca inspre mine… speram ca nu o va face…. deschid usa pe jumatate. Apoi ma trezesc.

Cred ca prima intrebare e cum m-am simtit in vis, nu? Am simtit ca este un vis important. Trebuie sa fac asta si in realitate? Sper ca nu. M-am simtit bine sa-mi sustin cauza. Eram suparat. Eram furios. Am simtit multa furie fata de mine. Eram temator. Se plangea mult si se tipa mult de ambele parti. Acest vis mi-a amintit de un episod la dus in tinerete. Am facut dus cu tata si era prima data cand ii vedeam penisul. Aveam sapte sau opt ani. Nu era nefiresc, dar fiind un pusti gay, era ceva sa vad un penis adult pentru prima data. Si apoi era chiar la nivelul ochilor.

Trebuie remarcat faptul ca in acest caz de memorie timpurie din copilarie, pacientul crede despre el ca era gay de la varsta de sapte sau opt ani.

T: Ce ai simtit vazand penisul tatalui tau?

B: Cred ca era jenant. In acelasi timp m-am simtit ciudat sa fiu cu el la dus. Nu mai facusem asta. Cred ca asta inseamna ca o sa-mi spui sa-l confrunt in legatura cu capacitatile sale parintesti.

T: Poate ai ceva de zis in legatura cu asta……..cu capacitatile sale parintesti?

B: Am. Imi amintesc, copil fiind, ca ma gandeam din ce in ce mai des cum il uram. Vroiam sa fie mort. De ce nu putea sa plece…..sa ne lase. Il doream mort. Am simtit asta mult timp in copilaria mea. Critica, tipatul, urlatul continuu la mama si la fratii mei. Toti eram niste idioti. Nu puteam face nimic cum trebuie. Tot timpul se ciondanea cu mama. Copil fiind si vazand toata aceasta furie venind de la el, ma gandeam mereu „De ce nu poate fi mort? Mama si cu mine ne putem descurca si asa. Nu avem nevoie de el.” Imi amintesc ca ma intrebam de ce nu a divortat mama de el? Nu am inteles niciodata de ce a ramas cu el. M-am gandit la aceste lucruri recent. Visul mi-a dat oportunitatea sa le scot la lumina.

Din punct de vedere istoric, formularile preoedipiene psihanalitice s-au focusat pe „cauza” homosexualitatii. De exemplu, stima de sine scazuta a unui barbat gay poate fi atribuita dificultatilor lui in a-si dobandi puncte forte eu-ului in timpul primei perioade de dezvoltare. In limitele stabilite de naratiunile oedipiene, acest vis, considernad toate cele trei parti, poate fi interpretat atat ca identificare preoedipiana cu mama (Freud, 1910) cat si ca o inhibare regresiva pentru a scapa de conflictul si agresiunea oedipiana (Freud, 1923), sau ambele.

Care sunt variantele terapeutului?????

P: Aveți în terapie pacienți mai tineri și foarte tineri? Adolescenți sau elevi mai mici? Cu ce probleme se confruntă ei la școală?

GC: Problemele copiilor la școală sunt multe. Nu lucrez cu copii, însa lucrez cu adolescenți și preadolescenți iar problemele cu care asceștia vin în terapie sunt, multe dintre ele, adunate de-a lungul traiectoriei lor în sistemul de învătământ. Primul cuvânt care îmi vine în minte este confuzia. Sunt confuzi față de propria persoana, nu știu cine sunt, ce vor, de ce vor ceea ce susțin că vor, unde vor să ajungă…..Sunt mai degrabă ființe care au învățat să se apere, unii mai bine alții mai puțin bine. Sunt oameni foarte singuri si speriați că orice trăire căreia nu îi gasește un standard în care să se încadreze îl va spulbera de pe fața pământului. Sunt mici roboței care se străduie să facă față unei presiuni căreia nu îi înțeleg sensul.

P: Care vi se par a fi lucrurile disfuncționale din sistemul nostru de educație, cele care strează copiii și îi fac să nu dea randament?

GC: Sistemul nostru de educație, din punctul meu de vedere, este greșit cap coadă. Cu alte cuvinte filozofia pe care se bazează este greșita. Pe de-o parte a ramas de sorginte comunistă (învățați, învățați, învățați – ce?, de ce?, cum?…nu contează), pe de altă parte a introdus competitivitatea occidentală într-o formă brută și prost înțeleasă. Peste toate acestea vine atmosfera de frustrare si furie care planează peste el….

Sistemul de învățământ actual constituie una din cauzele principale ale bolilor mintale, nevrozelor si psihozelor viitorilor adulți care trec prin acest sistem.

Sistemul de educație actual cultivă negarea emoțiilor, a creativității, a propriilor idei ale copilului. Obligă copilul să se mintă, să nege ceea ce știe sau simte.

Principiile pe care se bazeaza pedagogia actuala sunt greu de definit sau înțeles. Ceea ce este clar este că se aseamănă foarte mult cu minciuna! Spre deosebire de minciuna clasică, în care cineva ascunde adevărul, sistemul actual este pervers, obligând copilul să se mintă singur! Prin urmare, sentimentele și ideile proprii sunt obligate să se ‘ascundă’ in inconstient și astfel copilul reușeste sa fie ‘integrat in școală’. Dar, faptul că această ființă reușeste să se adapteze la cerințele școlii, nu înseamnă că trăirile, ideile, sentimentele sale dispar, ci doar se multiplică, se concentrează într-un soi de personalitate distinctă, ascunsă în profunzimile sinelui, sine ale cărui dorințe, nevoi, fantezii intră în contradicție cu cerințele sistemului de învățământ).

P: Cum i se poate imprima unui copil „dragul“ de școală, de învățătură? Cine are acest rol?

GC: „Dragul” de școală cred că înseamnă dorința și plăcerea cunoașterii, curiozitatea noului și a înțelegerii, bucuria întalnirii cu egalii si mentorii, afecțiunea simțită față de și către aceștia, mulțumirea si bucuria recunoașterii valorilor, talentelor si abilităților proprii!!!! Copilul are toate astea in el… mai departe, cine și cum, e o discutie lungș. Părinții, grădinița, bunicii, școala, profesorii, toti au un rol, și, mergând până la general, întreaga societate. Poate părea clișeistic, dar toți au un rol în ceea ce va fi un copil mâine.

P: Sunt elevii prea solicitați (paradoxal, fără ca asta să dea neapărat rezultate bune, să îi facă mai pregătiți) ?

GC: Într-un fel nu este paradoxal deloc căci atâta timp cât îți consumi energia pentru lucruri care nu au nicio legatură cu tine este firesc să nu ai eficiență. Și da, cred că așa este, copii sunt prea solicitați. Nu mă refer aici la timp…nu timpul este problema, ci cu ce și cum este el umplut! Copiii, astăzi, nu au nicio bucurie să învețe, totul este fie o datorie, fie o competiție, fie mai știu eu ce….

Îmi vin în minte discuțiile pe care le-am avut cu unii adolescenți în terapie legate de bacalaureat. Mi se par înspăimântătoare. Acest examen a devenit un fel de purgatoriu. În mintea mea acest examen este o încununare a ciclului de învațare, o bucurie a maturizării, o ușă către viitorul adult care voi fi. Ei bine nu, am auzit de la tineri inainte de acest examen: de asta depinde viața mea, ma omoară dacă îl pic sau mă omor daca nu iau 9 să intru la London…... Și toate astea in cabinet, vreau să spun cu asta că nu se juca o dramoleta isterică.  

P: Dar profesorii? Aveți în terapie profesori? Se știe că este o meserie cu mare rată de burn-out. Pentru ei ce mesaj ar fi potrivit din perspectiva psihoterapeutului?

GC: Nu am profesori in terapie…..Mi-ar plăcea să am multe discuții cu profesorii pe acest subiect. Cred că trebuie să se întoarca la latura umană a profesiei lor, la o înțelegere mai psihodinamică a procesului de învațare. Cred că mai multă psihologie în procesul lor de formare nu ar strica. Și nu o spun cu condescendență, ci din dorința de a ajuta…..pe ei cu siguranță i-ar ajuta să înțeleagă mai bine ce este în mintea și sufletul unui copil…..

P: Cum se poate stimula creativitatea elevilor la fiecare vârstă și în domenii diferite? Cum putem să facem să le placă să învețe anumite materii?

GC: Ceea ce mi se pare interesant si important de subliniat este ca procesul de invatare este in copil. El este dornic să invețe. Curiozitatea, creativitatea, talentele, abilitatile multiple….sunt acolo. Ceea ce trebuie sa invățăm noi, adulții, fie că suntem profesori, părinți, mentori…..este cum să le descifrăm, cum să i le stimulăm, cum să îl lăsăm să se exprime liber fără să ne speriem dar și fără să îl punem în pericol…

Psychologies magazine – septembrie 2013

P:

Fie că este vorba despre diverse sporturi, maşini, job-uri sau calităţile fizice ori intelectuale ale consoartei, competiţia este o a doua natură a bărbaţilor. Anxiogenă sau o măsurare a forţelor cu rădăcini în istoria timpurie a omenirii? De ce simt nevoia bărbaţii ca întotdeauna să fie cei mai buni, în orice, comparativ cu alţi bărbaţi? Competiţia masculină îşi spune cuvântul de la cele mai fragede vârste, este un comportament învăţat, ori este vorba şi de un substrat neurologic, hormonal?

GC:

Competitia masculina in esenta este o conditie fireasca in existenta fiintelor vii. Aceasta conditie contribuie in mod covarsitor la perpetuarea speciilor, siguranta fiintari, asigurarea hranei, dezvoltarea sistemelor sociale etc. Exagerarea, supra-utilizarea, supra-focusarea sau orice alta forma extrema a competitiei este produsa de si produce patologie.

Freud a reusit sa conceptualizeze intr-un mod coerent si clar aceasta conditie prin Complexul lui Oedip – fiul care isi omoara tatal pentru a se putea iubi cu mama sa. Mai mult, in acest fel a reusit sa identifice o intreaga gama de conditii normale si patologice ale rivalitatii masculine. Astazi stim prin teoria psihanalitica in ce conditii apare, la ce varste e mai intensa, cum si cand trebuie sa o stimulam sau sa o temperam, cand ne ajuta sau cand ne incurca. 

P:

Din punct de vedere social s-a tot vehiculat ideea egalităţii între sexe, oare competiţia cu o femeie în general (colegă de serviciu, la un sport, la un joc de societate) este percepută ca fiind mai frustrantă decât competiţia cu un bărbat?

GC:

Chestiunea egalitatii intre sexe este o chestiune care trebuie privita cu multa atentie. Daca din perspectiva sociala poate ca are ceva noima, in sensul in care este un instrument util folosit impotriva abuzurilor datorate diferentelor de sex, cand ajungem la nivel foarte intim si personal, egalitatea intre sexe creeaza mai degraba confuzie.

Cand ‚fortam’ aceasta egalitate si obligam femeia sa intre in competitie de tip masculin cu alta femeie sau cu un barbat, sau cand obligam barbatul sa accepte rivalitatea cu o femeie cred ca riscam sa cream niste caricaturi.

Cand apare o situatie de competitie in care barbatul intalneste un competitor femeie, fie ca e la birou, fie ca e la un joc de societate, in mod natural barbatul ar intra mai degraba intr-o pozitie de aparator al femeii, de protector, atacul asupra femeii nu este ceva la indemana. Astfel, competitia cu o femie il pune pe barbat intr-o situatie de conflict, intre as apara pozitia, a lupta pentru locul 1 si as apara femeia, adica sa nu o atace. Acest gen de conflict interior poate fi intr-adevar frustrant si mai ales confuzant.

P:

Poate acest spirit competiţional să creeze o stimă de sine foarte scăzută? Sau să fie un factor anxiogen?

GC:

Sigur! Putem spune cumva ca rivaliatea masculina se fundamenteaza pe frica. Din Oedipul freudian stim ca rivalitatea copilului cu tatal sau este marcata de frica de castrare. Astfel, pe aceasta competitie, baiatul, barbatul, isi joaca intreaga masculinitate. In functie de cum este traita aceasta competitie de catre copil in relatia cu tatal sau, atat de mascul sau temator va fi barbatul de maine. Cu alte cuvinte o competitie sanatoasa va creste stima de sine si va diminua anxietatea.

P:

Cum pot părinţii să le imprime băieţeilor un spirit competiţional sănătos şi realist?

GC:

Competitia, si cea masculina in particular, este inteleasa foarte prost in zilele noastre. Astazi ea este bazata pe criterii dintre cele mai fanteziste, bizare, pe alocuri scarboase. Astazi parintii isi pun copii in competitie cu copii vecinilor de la etajul 5, cu colegii din scoala, cu personaje de la televizor sau chiar din filme sau desene animate.

O competitie sanatoasa presupune in primul rand acceptarea ei de catre toti participantii la competitie. Asta presupune asumarea unor reguli, asumarea respectului dintre participanti, clarificarea limitelor, intelegerea mizei si nu in ultimul rand asumarea posibilitatii de a pierde.

P:

Societatea impune anumite standarde ce alimentează competiţia masculină?

GC:

Sistemele sociale sunt construite pe caracteristici firesti ale fiintei umane, nu pot fi creatii totalmente artificiale. Competitia este una din caracteristicile fiintei umane iar capitalismul este unul din exemplele in care aceasta caracteristica este utilizata pentru functionarea sistemului.

Societatea actuala este bazata aproape in totalitate pe competitie. Problema este exagerarea, extremismul pe care le-a luat astazi competitia in acest tip de sistem. Standardele au o viteza de schimbare uluitoare, atat in intensitate cat si in forma. Asta il face pe masculul de astazi sa fie intr-o perpetua competitie, nu are timp de odihna. Asta ar putea suna de bine (plecand de la idea corecta ca o competitie sanatoasa produce dezvoltare) dar din nou, exagerarea la care s-a ajuns in sistemul actual il face pe masculul de astazi mai degraba castrat … parca stie ca maine va aparea pe strada sa un mercedes mai mare. Astazi, desi exista aparenta unei concurente masculine, mai degraba exista o pasivitate resemnata, precum proverbul: ‚cainele care latra nu musca’.

P:

Spiritul competitiv poate fi accentuat de criza vârstei mijlocii?

GC:

Asa zisa criza a varstei de mijloc este o situatie de analiza. Este un moment de analiza a vietii, daca vreti un fel de moment de respiro in care omul se opreste pentru a-si analiza reusitele, nevoile, visele. In cazul barbatului, unul din elementele pe care si le chestioneaza intr-un astfel de moment este reusita in competitiile masculine, de fapt insasi masculinitatea sa.

Daca la acest moment al vietii barbatul are indoieli, nemultumiri, frustrari legate de masculinitatea sa, de reusitele sale competitionale asta ii poate provoca intr-adevar o criza. Prin criza inteleg aici momente de chestionare, de indoiala, de tristete sau angoasa, de furie, de melancolie etc. Si da, pentru a face fata acestor stari barbatul va incerca sa compenseze, sa panseze, sa recupereze barbatia pierduta/neatinsa, ceea ce ia forma crizei varstei mijlocii.

P:

Acest spirit competitiv dacă este proiectat în cuplu poate avea efecte negative asupra evoluţiei şi echilibrului cuplului în sine? De exemplu când partenera are un job mai bun şi mai bine plătit?

GC:

De obicei, o situatie in care partenera castiga mai mult, sau orice alta sitautie in care exista o aparenta superioritate a femeii in cuplu, este interpretata de mascul intr-o zona a fricii de castrare. Depinde de istoria personala a respectivului mascul, cine a fost personajul castrator in familia sa. In cazul in care acesta a fost mama, atunci situatia din cuplul sau este o reptetitie si probabil, pe de-o parte, se va stradui sa repare istoria iar asta il poate face prea competitiv in relatia cu sotia, pe de alta parte va repeta istoria si va fi un mascul castrat.

P:

Sau în unele situaţii poate predispune la o autoperfecţionare continuă şi este constructiv?

GC:

In sine si in conditii firesti asa este, spiritul competitiv conduce catre dezvoltare, autoperfectionare, este ceea ce se numeste constructiv.

Psychologies magazine- septembrie 2013

In sfarsit DSM 5 (Manualul de statistica si diagnostic al tulburarilor mintale) desluseste un mister: ce se intampla cu copilul cu diagnostic de ADHD (tulburare de deficit de atentie si hiperactivitate) cand acesta implineste varsta de 18 ani (devine adult). Pana anul acesta (cand a aparut noul DSM, editia 5) ADHD – ul era un diagnostic exclusiv pentru varsta copilariei. Cand trecea de 18 ani copilul care se pricopsise cu acest diagnostic ramanea in aer, ramanea decoperit. In sensul ca nu mai exista un diagnostic pentru el, DSM – ul anterior nu definea un diagnostic pentru adulti cu simptomatologie de ADHD. De aici multiple consecinte: teoretic  pacientul devenea santaos doar prin atingerea varstei de 18 ani sau, in cel mai ‘fericit’ caz psihiatrul trebuia sa inventeze un nou diagnostic. Dar din nou multa confuzie…alt diagnostic alt tratament, alt diagnostic alta stigma, alta strategie de intelegere, de explicare………

DSM 5 incearca timid sa faca lumina in acest mister……

Tulburarea de deficit de atentie si/sau hiperactivitate

Criterii de diagnostic

 A.     Un patern persistent de deficit de atentie si/sau de hiperactivitate, impulsivitate care interfereaza cu functionarea sau dezvoltarea, caracterizate de (1) si/sau de (2):

1.     Deficit de atentie: 6 (sau mai multe) dintre urmatoarele simptome care persista mai mult de 6 luni la un nivel neconcordant cu nivelul de dezvoltare si are un impact negativ direct asupra activitatilor academice/ocupationale (Nota: simptomele nu sunt exclusiv o manifestare a unui comportament opozant, sfidator, ostil sau al unei lipse de intelegere a sarcinilor si instructiunilor). Pentru adolescenti mai mari si adulti (cu varsta de peste 17 ani) sunt cerute cel putin 5 dintre urmatoarele simptome:

1. de obicei nu ofera atentie detaliilor sau face greseli din neglijenta, la scoala, munca sau in timpul altor activitati (trece cu vederea sau pierde detalii, lucreaza inadecvat);
2. de obicei are dificultati in mentinerea atentiei la sarcini sau jocuri (de ex. are dificultati in a  ramane concentrat in timpul lecturilor, conversatiilor);
3. de obicei pare sa nu fie atent cand i se vorbeste direct (de ex. mintea pare sa-i fie in alta parte chiar si in absenta unor elemente care sa il distraga);
4. de obicei nu urmareste instructiunile si esuaza in terminarea temelor, treburilor sau indatoririlor de la locul de munca (de ex. incepe o sarcina si imediat isi pierde focusul);
5. de obicei are dificultati in organizarea sarcinilor si activitatilor (de ex. dificultati in gestionarea sarcinilor secventiale, dificultati in a mentine o ordine a materialelor, dezordonat, munceste dezorganizat, nu reuseste sa isi administreze timpul, nu reuseste sa termine la timp);
6. de obicei evita, nu ii place sau este reticent in a se angaja in sarcini ce includ un efort intelectual (de ex. temele de la scoala, pregatirea rapoartelor, completarea documentelor, revizuirea documentelor);
7. de obicei pierde lucrurile necesare pentru a-si desfasura activitatile sau sarcinile (de ex. materiale scolare, creioane, carti, portofel, chei, ochelari etc);
8. de obicei este usor distras de stimuli externi (pentru adolescentii mai mari si pentru adulti se includ si existenta gandurilor fara legatura cu subiectul);
9. de obicei este uituc in activitatile zilnice (de ex. treburile casnice; pentru adolescentii mai mari si pentru adulti poate include returnarea unui apel telefonic, plata facturilor, amintirea intalnirilor etc).

2.     Hiperactivitatea si impulsivitatea: 6 (sau mai multe) dintre urmatoarele simptome care persista mai mult de 6 luni la un nivel neconcordant cu nivelul de dezvoltare si are un impact negativ direct asupra activitatilor academice/ocupationale (Nota: simptomele nu sunt exclusiv o manifestare a unui comportament opozant, sfidator, ostil sau al unei lipse de intelegere a sarcinilor si instructiunilor). Pentru adolescenti mai mari si adulti (cu varsta de peste 17 ani) sunt cerute cel putin 5 dintre urmatoarele simptome:

1. de obicei da semne de nervozitate, isi misca mainile sau picioarele sau se agita pe locul pe care sta;
2. de obicei isi pareseste locul in situatii in care este de asteptat sa ramana asezat (de ex. pleaca din clasa de curs, din birou)
3. de obicei alearga sau se catara in momente nepotrivite (la adolescenti sau adulti poate se poate limita la a se simti nelinistit/neobosit);
4. de obicei nu se poate juca in liniste sau angaja in activitati care presupun liniste;
5. de obicei este pe picior de plecare ca si cum ar fi activat de un motor (nu poate sta linistit in restaurant, intalniri);
6. de obicei vorbeste in exces;
7. de obicei dau un raspuns inainte ca intrebarea sa fie completa (de ex. completeaza propozitiile altor persoane, nu isi poate astepta randul in conversatie);
8. de obicei nu are rabdare sa-si astepte randul;
9. de obicei ii intrerupe pe ceilalti (in conversatii, in jocuri, in activitati; poate incepe sa foloseasca lucrurile altor oameni fara sa intrebe sau sa i se ofere permisiunea).

B.     O parte din simptomele de deficit de atentie, hiperactivitate si impulsivitate au fost prezente inainte de varsta de 12 ani.

C.     O parte din simptomele de deficit de atentie, hiperactivitate si impulsivitate sunt prezente in 2 sau mai multe situatii (scoala, acasa, job, cu prietenii sau rudele, alte activitati).

D.    Exista evidente clare ca simptomele interfereaza si reduc calitatea activitatilor sociale, academice sau ocupationale.

E.     Simptomele nu apar exlusiv in timpul schizofreniei sau altei tulburari psihotice si nu sunt mai bine explicate de alta tulburare mintala (de ex. tulburare de anxietate, tulburare disociativa, tulburare de personalitate, intoxicatie cu substante sau sevraj).

Caracteristici ale diagnosticului

Caracteristica esentiala a ADHD-ului este un patern persistent de deficit de atentie si/sau de hiperactivitate si impulsivitate care intervine in functionare sau dezvoltare. Deficitul de atentie se manifesta in ADHD ca o evitare a sarcinilor, ca o lipsa de perseverenta, ca o dificultate in sustinerea focusului, dezorganizare si lipsa de intelegere. Hiperactivitatea se refera la o activitate motorie excesiva  atunci cand nu este nevoie, nervozitate excesiva. La adulti, hiperactivitatea se manifesta cu o neliniste extrema sau printr-o epuizare a celorlalti cu actiunile lor. Impulsivitatea se refera la actiuni rapide care apar in momente nepotrivite si au mare potential de a rani persoana.  (de ex. a sari strada fara sa se asigure). Impulsivitatea poate reflecta o dorinta pentru o recompensa imediata sau o incapacitate de a amana satisfactia. Comportamentul impulsiv se poate manifesta ca o intruziune (ex. intreruperea excesiva a celorlalti) si/sau prin luarea unor decizii importante fara a lua in considerare consecintele pe termen lung (ex. acceptarea unui job fara a avea informatiile adecvate).

ADHD-ul incepe in copilarie. Cerinta ca parte din simptome sa fie prezente inainte de 12 ani impune o anamneza substantiala a perioadei copilariei. Amintirile adultilor despre simptomele din copilarie sunt deseori neclare si este important a obtine informatii auxiliare.

Semnele tulburarii pot fi minime sau absente cand individul primeste recompense pentru un comportament adecvat, atunci cand este intr-o stransa supervizare, cand este angajat in activitati interesante sau cand are stimli externi consistenti.

Caracteristici asociate pentru sustinerea diagnosticului

Usoare intarzieri in dezvoltarea vorbirii, motorie sau sociala nu sunt specifice pentru ADHD, dar de obicei vin impreuna. Caracteristicile asociate pot include toleranta scazuta la frustrare, iritabilitate sau instabilitate emotionala. Chiar in absenta unei tulburari de vorbire specifice, de obicei performanta academica sau la locul de munca este afectata. Deficitul de atentie este asociat specific cu anumite procese cognitive, astfel pacientii cu ADHD pot prezenta probleme cognitive la testele de atentie, de memorie, dar aceste teste nu sunt destul de specifice pentru a servi ca diagnostic. La adultul tanar, ADHD-ul este asociat cu un risc crescut de tentative de suicid, mai ales cand este asociat cu tulburari ale dispozitiei sau cu consumul de substante.

Prevalenta  

Cercetarile sugereaza ca ADHD-ul apare in cele mai multe din culturi: cu 5 % la copii si 2.5 % la adulti.

Evolutie si prognostic

Numerosi parinti observa activitate motorie excesiva cand copilul este inca un bebelus, dar simptomele sunt dificil de determinat din cauza comportamentului variabil pana la varsta de 4 ani. ADHD-ul este de obicei identificat intre 4-8 ani cand neatentia devine mai proeminenta si mai deranjanta. Tulburarea este relativ stabila in anii de adolescenta timpurie, dar unele persoane au o desfasurare mai brutala, dezvoltand un comportament antisocial. Pentru cei mai multi indivizi cu ADHD, simptomele de hiperactivitate devin mai putin evidente in adolescenta si maturitate, dar nelinistea, deficitul de atentie, impulsivitate persista. Un numar substantial de copii cu ADHD raman relativ afectati si dupa maturitate.

La prescolari, manifestarea principala este hiperactivitatea. Deficitul de atentie devine mai marcant in timpul primilor ani de scoala primara. In timpul adolescentei, semnele de hiperactivitate (alergarea, cataratul) sunt mai putin comune si pot fi limitate la agitatie sau o senzatie interioara de neastampar, neliniste, nerabdare. La maturitate, impreuna cu neatentia si nelinistea, impulsivitatea ramane problematica chiar si atunci cand hiperactivitatea s-a diminuat.

Consecinte functionale ale ADHD-ului

ADHD-ul este asociat cu performante scolare si academice scazute, respingere sociala, si, ca adulti, performanta profesionala scazuta, probabilitate crescuta de neangajare si conflicte interpersonale. Indivizii cu ADHD sunt semnificativ mai predispusi decat cei care nu sufera de aceasta tulburare la consum si abuz de substante, dar si la detentie. Riscul abuzului de substante este major mai ales atunci cand tulburarea este amplificata de comportament antisocial. Indivizii cu ADHD sunt mai predispusi la ranire. Accidentele din trafic sunt mai frecvente la conducatorii auto cu ADHD.

O atitudine inadecvata pentru sarcinile care cer un efort sustinut este de obicei interpretat de catre ceilalti ca lene, iresponsabilitate, refuz de a coopera. Relatiile cu familia pot fi caracterizate de dezacorduri si interactiuni negative. Relatiile cu colegii/cunoscutii sunt de obicei afectate de respingerea acestora, neglijarea sau tachinarea persoanei cu ADHD. In medie, indivizii cu ADHD obtin rezultate mai slabe la scoala, au realizari vocationale mai sarace. In forma ei severa, tulburarea afecteaza multiple arii, social, familial, scolar/profesional.

Deficitul academic, problemele de la scoala si nepasarea grupului tind sa fie cel mai des asociate cu manifestari majore ale deficitului de atentiei, in timp ce respingerea grupului si – intr-o mai mica masura – prejudiciile accidentale sunt mai degraba asociate cu simptomele de hiperactivitate si impulsivitate.

Sursa: DSM 5  – Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, American Psychiatric Association, May 2013.

Tulburarea de consum de substante – ADICTIE

Caracteristica esentiala ce defineste o tulburare de consum de substante este aparitia unei multitudini de simptome cognitive, comportamentale si fiziologice care indica faptul ca persoana continua sa consume substanta in ciuda problemelor aparute.

Cu alte cuvinte, mai populare, o substanta se considera ca produce o tulburare in momentul in care consumul produce efecte ce depasesc cu mult efectele dorite, in care consumul a preluat controlul, in care “sunt atat de prost incat consum desi ma doare”!

Noul DSM 5 (mai 2013), Manualul de diagnostic si statistica a bolilor mintale, biblia sanatatii mintale, ne aduce, in sfarsit, mai multa claritate in ceea ce priveste acest subiect.

Ceea ce deosebeste aceasta abordare de cea din clasificarile anterioare este ca largeste, in sensul unei intelegeri mai exhaustive, mai firesti, conceptul de dependenta inlocuind-ul cu ADICTIA. Astfel nu mai suntem tributarii unei intelegeri materialiste, matematice a efectelor substantelor asupra individului. Nu mai suntem nevoiti sa cautam cu disperare dependenta!!!!

Conceptul de adictie ne permite sa abordam individul in intregimea complexitatii sale si sa nu ne blocam la o relatie diadica substanta – creier. Omul este complex (daah) si astfel relatia sa cu o anumita substanta sau cu un anumit comportament este complexa.

Diagnosticul de adictie, de tulburare legata de consumul unei substante, este bazat pe un patern patologic al comportamentului referitor la consum. Atentie mare la ce inseamna PATERN (repetitivitate, timpi indelungati etc) si PATOLOGIC (in afara firescului, care produce deteriorare…).

EXEMPLU:

Tulburarea consumului de canabis – Adictia la canabis

Criterii de diagnostic

A. Un patern problematic al consumului de canabis ce conduce la o deteriorare clinica semnificativa, manifestata prin cel putin 2 dintre cele de mai jos pe o perioada de 12 luni:

1. Canabisul este de obicei consumat in cantitati mari sau pe o perioada mai lunga de timp decat a fost intentionat;

2. Exista o dorinta persistenta si eforturi fara succes de a opri sau controla consumul de canabis;

3. O mare parte din timp este petrecut pentru a obtine substanta, pentru a o consuma sau pentru recuperare din efectele acesteia;

4. Exista pofta sau dorinta intensa de a consuma canabis (craving);

5. Consumul recurent de canabis duce la lipsa indeplinirii unor roluri importante la munca, scoala sau acasa;

6. Consumul constant de canabis continua in ciuda problemelor sociale, interpersonale cauzate de efectele acestuia;

7. Exista o reducere sau renuntare la activitati importante sociale, ocupationale, recreationale;

8. Canabisul este consumat in situatii fizice periculoase;

9. Continuarea consumului in ciuda aparitiei unor probleme fizice si psihologice cauzate de consumul de canabis.

10. Toleranta, manifestata prin urmatoarele:

– nevoia de a creste doza pentru a obtine intoxicatia sau efectul dorit,

– scaderea efectului la consumul unei dozei obisnuite;

11. Sevrajul, manifestat de urmatoarele puncte:

– aparitia simptomatologiei specifice sevrajului pentru canabis (vezi criteriile),

– canabisul (sau substante apropiate) este prescris pentru a evita sau ameliora simptomele sevrajului.

Specificatii:

In remisie timpurie: Dupa ce criteriile pentru tulburarea consumului de canabis au fost indeplinite inainte, niciunul dintre criteriile pentru consumul de canabis nu s-au mai intlanit pentru cel putin 3 luni dar nu pentru mai mult de 12 luni (exceptie Criteriul A4 “Pofta, sau dorinta puternica de a consuma canabis” care mai poata fi intalnit).

In remisie sustinuta: Dupa ce criteriile pentru tulburarea consumului de canabis au fost indeplinite inainte, niciunul dintre criteriile pentru consumul de canabis nu s-au mai intalnit pe o perioada de 12 luni sau mai mult (exceptie Criteriul A4 “Pofta, sau dorinta puternica de a consuma canabis” va putea fi prezent)

In mediu controlat: Aceasta specificare este folosita daca persoana se afla intr-un mediu in care accesul la canabis este restrictionat.

Severitate:

Tulburarile consumului de substante apar in mai multe forme de severitate, de la usor la sever. Ca un general estimat al severitatii, un consum usor de substante este sugerat de prezenta a 2 sau 3 simptome, cel moderat de 4 sau 5 simptome, iar cel sever de 6 sau mai multe simptome. Schimbare severitatii in timp este de asemenea reflectata de reducerea sau cresterea in frecventa si/sau doza de substanta consumata.

Comentarii:

Criteriul A se refera la “afectatarea controlului”, “deteriorare sociala”, “consum riscant” si “criteriu farmacologic”.

Deteriorarea controlului din cauza consumului de substante este primul criteriu din grupa (criteriile 1-4). Persoana consuma substanta in cantitati mari sau pe o perioada mai mare de timp decat si-a dorit initial (criteriul 1); poate experimenta o dorinta insistenta de a opri sau de a refuza consumul si poate avea multiple incercari de a scadea consumul (criteriul 2). El poate petrece foarte mult timp pentru a obtine substanta, pentru a o consuma sau pentru a-si reveni (criteriul 3). In momentele severe ale tulburarii toate activitatiile consumatorului se vor desfasura in jurul substantei. Pofta – Cravingul (criteriul 4) este manifestata ca o dorinta intensa de a consuma care poate apare in orice moment, dar in special atunci cand se afla intr-un mediu in care a mai fost procurata sau consumata substanta.

Deteriorarea sociala este a doua grupa de criterii (criteriile 5-7). Consumul recurent poate fi un esec in indeplinirea rolurilor majore la locul de munca, scoala sau acasa (criteriul 5). Persoana va continua consumul de substante in ciuda problemelor  majore sociale sau interpersonale cauzate de efectele substantei cosumate (criteriul 6). Se pot reduce activitatile importante sociale, ocupationale, recreationale sau chiar renunta definitiv la ele din cauza consumului (criteriul 7). Persoana se poate retrage din activitatile familiale si poate renunta la hobby-uri pentru a consuma.

Consumul riscant este a treia grupa de criterii (criteriile 8-9). Acesta poate lua forma unui consum recurent in situatii in care este periculos fizic (sofat, activitati riscante etc) (criteriul 8). Persoana poate continua consumul in ciuda faptului ca stie ca are probleme fizice sau psihologice care ar putea fi cauzate de substanta (hepatita, HIV, depresie etc) (criteriul 9). Problema-cheie in evaluarea acestui criteriu nu este existenta problemei, ci mai degraba esecul individului de fi abstinent.

Criteriile farmacologice fac parte din ultima grupa de criterii (criteriile 10-11). Toleranta (criteriul 10) este semnalata prin cresterea dozei de substanta pentru a atinge acelasi efect, sau un efect redus atunci cand este luata doza obisnuita. Nivelul la care se dezvolta toleranta variaza foarte mult de la un individ la altul si de asemenea efectele la nivelul sistemului nervos central sunt variate. De exemplu, toleranta la depresie respiratorie si toleranta la sedare si coordonare se pot dezvolta la niveluri diferite, in functie de substanta consumata. Toleranta trebuie de asemenea sa fie diferentiata de sensibilitatea individuala initiala la efectele substantei. Sevrajul (criteriul 11) este un sindrom care apare atunci cand concentratia de substanta din sange sau tesuturi scade la o persoana care are un consum prelungit. Dupa declansarea simptomelor de sevraj va cosuma tocmai pentru a opri aceste manifestari. Simptomele sevrajului variaza in functie de clasa de substanta. De remarcat ca unele substante produc sindrom de sevraj usor de recunsocut prin simptomatologie fizica cu oarecare specificitate, cum ar fi alcoolul, opioidele, sedativele, hipnoticele si anxioliticele iar altele nu (ex. cannabis). Semnele si simptomele sevrajului la stimulente (amfetamine si cocaina), ca si la tutun si canabis sunt de obicei prezente dar mai putin evidente si cu o componenta fizica mult mai mica. Sevraj semnificativ nu s-a raportat la oameni dupa consum de phencyclidine, alte halucinogene, inhalante, prin urmare acest criteriu nu este valabil pentru aceste substante. Nici toleranta si nici sevrajul nu sunt necesare pentru un diagnostic de tulburare de consum de substante – adictie.

Intoxicatia cu canabis

Criterii de diagnostic:

A. Consum recent de canabis;

B. Comportament semnificativ problematic sau schimbari psihologice (de ex: coordonare motorie afectata, euforie, anxietate, senzatie ca timpul trece incet, judecata afectata) care se dezvolta in timpul sau imediat dupa consumul de canabis;

C. Doua (sau mai mult) dintre urmatoarele semne sau simptome care apar intr-o perioada de 2 ore de la consum:

1. injectarea ochilor

2. senzatie de foame crescuta

3. gura uscata

4. tahicardie

D. Semnele sau simptomele nu sunt atribuite altei conditii medicale si nu sunt mai bine explicate de alta tulburare mintala, inclusiv intoxicatia cu alte substante.

Specificatii:

Cu perturbari de perceptie: Halucinatii cu mentinerea intacta a realitatii auditorii si vizuale sau iluzii tactile in absenta delirului.

Sevrajul la canabis

Criterii de diagnostic:

A. Intreruperea unui consum de canabis intens si de o perioada indelungata (de ex. consum zilnic sau aproape in fiecare zi, a unei cantitati mari – de ex 2 – 3 g., pentru o perioada de cel putin cateva luni).

B. Trei sau mai mult de trei dintre urmatoarele semne si simptome aparute in aproximativ 1 saptamana dupa Criteriul A:

1. iritabilitate, furie sau agresivitate,

2. nervozitate sau anxietate,

3. tulburari de somn (de ex. insomnia, vise perturbante),

4. apetit scazut sau scadere in greutate,

5. neliniste,

6. stare depresiva,

7. cel putin unul dintre urmatoarele simptome fizice ce cauzeaza discomfort semnificativ: dureri abdominale, tremor, transpiratie, febra, frisoane, dureri de cap.

C. Semnele sau simptomele din Criteriul B cauzeaza probleme sau deteriorare sociala, ocupationala si in alte arii de functionare importante.

D. Semnele sau simptomele anterioare nu sunt atribuite altor conditii medicale si nu sunt mai bine explicate de alta tulburare mintala, inclusiv intoxicatia sau sevrajul la alte substante.

Sper ca profesionistii din sanatate mintala sa se aplece cu mai multa rabdare, deschidere, profesionalism si cu mai putin patos moral, ipocrit si materialist asupra conceptului de adictie pentru a reusi sa trateze pacientii care sufera de o adictie si sa nu mai stigmatizeze si sa judece oamenii care consuma substante (multe din care, de altfel tot din ipocrizie, le numim azi ‘ilegale’). DSM 5 cred ca le ofera acum suportul stiintific!

Sper, de asemenea, ca societatea, jurnalistii, parintii, politistii, politicienii, profesorii…noi toti, sa intelegem ca a consuma o substanta nu are nicio semnificatie in sine. Adictia este o conditie complexa care nu se rezuma la intalnirea dintre un om si o substanta!!

Organizatiile (ministere, agentii, ONG-uri, media….) care activeaza in acest domeniu au obligatia de a-si fundamenta actiunile pe baze reale, stiintifice, recunoscute si nu pe pareri proprii, abordari morale, religioase sau mai stiu eu de care…..

X = categoria este recunoscuta in DSM 5

I = cu debut in timpul intoxicatiei

W = cu debut in timpul sevrajului

I / W = “cu debut in timpul intoxicatiei” sau “cu debut in timpul sevrajului”

P = tulburare persistenta

TOC = tulburare obsesiv compulsiva

* Halucinogenele pot produce si tulburari de perceptie persistente (flash-backs)

** Include: amfetamine, cocaina si alte stimulente (ecstasy etc)

DSM – Manualul de Diagnostic si Statistica a tulburarilor mentale, ed. 5, 2013

Care este principala misiune a unui Politist??? Sa aiba GRIJA de om/individ/cetatean!!

Grija: sa-l apere; sa-i asigure liniste, conditii civilizate de trai, siguranta; sa-l ajute; sa-l respecte; sa-l indrume…..Cu alte psihanalitice cuvinte: sa fie un tata bun!

Politistul Roman in comunism:

A cunoscut o perioada de dezvoltare falica exagerata (fantasmatic halucinatoriu). Si asta pentru ca i s-au oferit intr-un mod pervers (adica fara sa fie necesar, fara sa fie dobandit, fara sa se potriveasca, fara sa fie meritat sau muncit…) puteri aproape fara limite. Politia a fost instrumentul/falusul, alaturi de securitate (care de altfel era instrumentul ‘nobiliar’), tatucului atotputernic. Politia a fost falusul maret, agresiv, suprem…….fantasmatic halucinatoriu, cel mai sublim!

Politistul Roman post – decembrie ’89:

A trait o perioada de castrare totala, brusca, umilitoare, in oprobiul public. A fost dezarmat, capitanul a fost facut inspector; a fost scindat in bucati: jandarmerie, politie locala, rurala, rutiera…..; batjocorit public..cine nu stie un banc cu poitisti?; supus unui proces continuu de castrare, atat de sus in jos prin intermediul superiorilor castrati/frustrati cat si prin perpetuarea batjocurii publice…..si asa se inchide cercul vicios!

Si atunci ce fel de tata vom avea: frustrat, plin de ura, invidie, frica…..

Si noi ce vom observa: un politist care ne pandeste la colturi sa gresim; care se bucura cand ne prinde cu greseala si este satisfacut sa-si arate barbatia certandu-ne sau luandu-ne carnetul; care nu te ajuta..si oricum iti este frica sa te duci sa ii ceri ajutorul, iar daca o faci te sfideaza din grandoarea-i furata; oricum ii esti indiferent atat tu cat si vecinii, copii tai, ca sa nu mai vorbim de drepturi, indatoriri bla bla.

Omu’ are o treaba, sa-si recapete falusul pierdut…..corect, caci atunci il vom respecta si noi! Dar nu pe seama noastra!

O schita simplista a originilor, transformarilor, formelor anxietatii…..o incercare de a-i apara firescul.

1.     Frica de moarte

Apare odata cu viata, undeva in intrauterin. Cand ne nastem deja este in noi. Nu are legatura cu exteriorul, cu mediul, cu socialul…ci doar cu viata.

Frica de moarte ne urmareste intreaga viata si nu dispare decat odata cu ea. Asta face ca ea sa fie cea care va da sensul unei vieti, destinul, credintele, valorile, scriptul…….. Nu trebuie sa i ne impotrivim ci doar sa o integram, internalizam, acceptam, asumam…..

Formele sale de manifestare sunt cele care au de-a face cu sensul…cand ne pierdem senul, cand ne este pus la indoiala drumul, cand ne simtim pierduti…..

2.     Frica de anihilare

Apare in perioada fazei orale, dependente (0 – 1,5 ani). Cand aparem pe lume avem nevoie de detoate…de iubire, de siguranta, de dedicare, de grija!

Daca ni se da – suntem. Daca nu ni se da, nu suntem! Daca ni se ia/cere – nu suntem sau suntem semi-anihilati.

Cand nu suntem deloc vom fi autisti, schizofreni, ADHD- isti sau in cauzuri light schizoizi sau schifreniformi. Frica de anihilare este ceea ce se afla in spatele acestor concepte cu iz atat de grav…

Daca ni se da conditionat vom fi dependenti (adictie). Este o frica marcata de ambivalenta, cand ne e frica cand parca ne e bine. Obiectul de care ne este frica parca il dorim, iubim.

3.     Frica de a pierde controlul

Este frica din perioada anala – 1,5 – 3 ani….perioada in care controlul este regele! Controlul sfincterelor, controlul asupra mediului, controlul asupra parintilor, controlul asupra egalilor. Este nevoia de a controla, de a lua in posesie ceea ce suntem. Daca in prima etapa ‘am avut’ acum trebuie sa il luam in posesie, sa fie in controlul nostru….daca nu, degeaba avem :). Si de aici frica….

Frica de a innebuni, borderline-ul. Frica de a pierde controlul cu toate formele sale…..gelozie, materialism, avaritie, obsesivitate, manierism.

4.     Frica de castrare

Frica sexualului, a Oedipului, a adultului, a nevroticului…….(cea cu origini la 3,5 – 5 ani).

Regina nevrozelor, a cabinetelor de psihanaliza…este ceea ce ne umple ziua, ziarele, internetul, stirile, comunicarea cotidiana, barfa, sueta, conflictul, relatile……

 5.     Frica de a ‘nu fi’

Este frica perioadei de latenta, de dupa Oedip si pana la adolescenta. In aceasta perioada ne definitivam prin cunostinte, valori, principii, ne punem in valoare talente, abilitati, ne punem in miscare ambitii, curiozitati……

……si toate astea in relatie cu lumea……si daca nu le avem…..panica!!!

Si daca, frica, pe fiecare nivel, in fiecare etapa, este ‘fixata’, nu este ‘satisfacuta’, nu este contr-argumentata, anihilata….ea se va manifesta in viata adulta. Psihanalistii spun ca daca un stadiu ‘nu este rezolvat’ atunci frica specifica stadiului respectiv va determina patologia adultului. Intensitatea si alte caracteristici personale contribuie la manifestarea clinica a ei!

Frica nu poate sta ‘libera’, nu poate fi flotanta, nu poate exista in forma ei pura (niciodata nu vom simti frica si vom sti ca este frica de moarte..de ex). Forme:

• Anxietate ‘flotanta’ (cea mai ‘libera’ forma de manifestare a fricii) – tulburare de anxietate generalizata;
• Se incapsuleaza (se ascunde, ‘baga sub pres’) si apare brusc si aparent fara noima – atac de panica;
• Se leaga de un obiect concret, cu mai multa sau mai putina legatura simbolica – fobie;
• Poate lua forma specifica etapei de dezvoltare in care a avut originea: obesiv-compulsiv, frica de castrare……
• …si multe altele!

Da, frica este parte a firescului uman. Putem sa o deslusim, sa ii gasim originile, sa ii intelegem sensul, sa stim la cum ne va conduce si unde ne va duce!! Nu putem, insa, sa ne imaginam o viata fara frica! Nu trebuie sa ne fie frica de frica!!

37.723 de romani care s-au declarat atei/agnostici la ultimul recensamant (2011).

De patru ori mai multi decat in anul 2002, cand se declarau atei/agnostici 8524 romani.

http://www.sburatorii.com/2013/07/37723.html

Competitia, iar cea masculina in particular, este inteleasa foarte prost in zilele noastre. Spiritul competitiv ia forme dintre cele mai fanteziste, bizare, pe alocuri scarboase.

Astazi parintii isi forteaza copii sa intre in competitie cu copii vecinilor de la etajul 5, cu colegii din scoala, cu personaje de la televizor sau chiar din filme sau desene animate…..

Astazi masculii se intrec in masini, burti, pitipoance, accesorii electro-mecanizate, papuci prada….

O competitie sanatoasa presupune in primul rand acceptarea ei de catre toti participantii la competitie. Asta implica asumarea unor reguli, asumarea respectului dintre participanti, clarificarea limitelor, intelegerea mizei si nu in ultimul rand asumarea posibilitatii de a pierde.

….Sandor Ferenczi, psihanalist maghiar (1873 – 1933) numit “copilul teribil al psihanalizei”,  si-a asumat public apararea drepturilor homosexualilor inca din anul 1906. A ocupat functia de reprezentant al Comitetului International Umanitar pentru Apararea Homosexualilor, fondat de Magnus Hirschfeld in 1897!