Cand ne nastem, prunci fiind, aparem pe lume cu o infinitate de nevoi: de hrana, de caldura, de apa, de a respira, de a defeca, de a dormi, de a primi, de piele. Acestea ne-au fost satisfacute in perioada noastra de dezvoltare intrauterina intr-un mod spontan, imediat, fara piedici, fara sa cerem, intr-un mod nemijlcit si fara vreun efort din partea noastra. Cu cat crestem, aceste nevoi se diversifica din ce in ce….nevoia de a merge, de a controla, de a comunica, de a selecta, de a alege, de a percepe…..Apoi se complica: de a fi, de a cunoaste, de a fi curios, de a fi inteles, de a fi recunoscut, si tot asa.
Psihanaliza descrie aproape microscopic acest proces si evolutia acestor nevoi cu tot ceea ce inseamna asta, descriere obiectiva, cauzalitate, consecinte, intelrelationare si asa mai departe.
Dar tot psihanaliza ne arata ca, aceste nevoi, daca nu sunt satisfacute, orice ar insemna asta, se vor cere, mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma mai directa sau mai putin directa, mai clara sau mai perversa, a fi satisfacute (oricat de simplist suna asta dpdv psihanalitic). Cu cat ele au fost satisfacute mai putin cu atat nevoia ramane si va fi mai mare. Nu este locul aici sa intru in detaliile si modurile in care ele ar fi optim satisfacute in copilarie si, mai ales, de catre cine.
Si in felul acesta devenim adulti cu nevoi. Acestea se fac observabile ca: limite, principii, reguli, intolerante, rigiditati, fixitati, aparari, patologii dar, mai ales, ca ASTEPTARI. Devenim niste adulti ce asteapta ca acea nevoie a copilului, fireasca de altfel atunci in copilarie, sa ii fie satisfacuta. Doar ca vremurile au trecut si noi nu mai suntem acei copii desi….asteptam precum atunci.
Asteptam de la viata, de la lume, de la parteneri, de la iubiti, de la prieteni, de la sistemul social, de la guvern, de la copii nostri, de la vecini, de la straini, de la americani, de la Basescu, de la cumnatu’, de la colegu’, de la sefu’, de la sefu’ al mare, de la Dumnezeu in toate felurile lui, de la soarta, de la univers, de la flacara violet, de la timp…. si asta poate continua fara sfarsit……..
Cu totii avem in minte replici ca: ‘ma astept sa ma intelegi’, ‘ma astept sa ma iubesti neconditionat’, ‘ma astept sa sti ce imi doresc’, ‘ma astept ca sefu sa vada ca merit…’, ‘ma astept sa mi se dea dreptate’, ‘ma astept sa fi la fel ca mine’, ‘ma astept ca daca eu fac/pot si tu la fel’…..si tot asa.
Asteptand stagnam, asteptand nu traim, asteptand nu cunoastem, asteptand nu simtim, nu vedem, nu mirosim, nu cream, nu imaginam, nu construim, nu invatam, nu vrem, nu putem, nu cerem, nu acceptam diferenta….aproape suntem morti!
Acele nevoi ale copilului nu vor ma fi niciodata satisfacute precum se cerea firesc la momentul copilariei. Trebuie (si este printre putinele cazuri in care TREBUIE are valoare reala) sa invatam sa traim cu frustrarea nesatisfacerii acelor nevoi. Aceasta este arta vietii, sa ne adaptam realitatii si sa invatam sa ne bucuram de ceea ce suntem si ceea ce viata are. Sa nu asteptam……