Intro
Psihanaliza a cunoscut o schimbare in ceea ce priveste intelegerea homosexualilor, lesbienelor si bisexualilor. Lewes (1995) este de parere ca influentele altor discipline precum feminismul si postmodernismul au afectat practica si atitudinea personala a analistilor, dar au lasat teoria relativ nechimbata. Acest lucru a creat nevoia de a revizui teoriile psihanalitice ale dezvoltarii, si sunt autori care au facut asta – Lewes (1995) dintr-o pozitie predominant freudiana, Isay (1989) care discuta despre experienta copilului baiat gay si raspunsul pe care il provoaca in parintii sai, Drescher (1998) care face o trecere in revista comprehensiva si foarte actuala a dezvoltarii homosexuale masculine. Aceste texte privesc dezvoltarea barbatilor gay si sunt publicatii americane. In ceea ce priveste dezvoltarea lesbienelor Rhode-Dachser (1992), si Deutch (1995) reprezinta contributia americana. O’Connor si Ryan (1993) ofera cea mai cuprinzatoare revizuire a teoriei dezvoltarii si aduc in discutie ceea ce pare a fi cea mai provocatoare tendinta in gandirea psihanalitica, indemnandu-ne sa regandim radical rolul teoriei dezvoltarii in munca noastra psihanalitica.
S. Mitchell (1998): „psihanaliza se gaseste intr-un proces de iesire dintr-o era intunecata in care intelegerea si abordarea clinica a homosexualitatii erau conduse de profunde frici si presarate de cumplite nonsensuri.”
Ratigan (1998): „de ce ar trebui o persoana sanatoasa sa se angajeze intr-o forma de terapie care are o istorie in a vedea un aspect de baza al unei persoane ca fiind deviant, pervers sau bolnav?„
Lewes (1995) si May (1995) subliniaza privitor la scrierile lui Freud despre homosexualitate o continua transformare dar fara sa ajunga in mod evident la o concluzie. Despre un singur lucru parea el foarte clar – pozitia lui asupra perceptelor legale si morale privind homosexualitatea. Freud era impotriva tratarii homosexualitatii ca o activitate infractionala sau boala. In 1930 el a semnat o petitie publica pentru dezincriminarea homosexualitatii in Austria si Germania, si, ca raspuns la o intrebare despre homosexualitate in Die Zeit, el a scris:
„Am … ferma convingere ca homosexualii nu trebuie tratati ca persoane bolnave, caci o orientare perversa este departe de a fi o boala. Oare facand astfel nu ne-ar obliga sa-i caracterizam ca bolnavi pe multi ganditori si oameni de stiinta din toate timpurile si pe care ii admiram tocmai pentru sanatatea lor mentala? Persoanele homosexuale nu sunt bolnave.
Ambiguitatea probabil a provenit din utilizarea de catre Freud a unor formularii precum: „orientare perversa”, „rezultatul unei intreruperi a dezvoltarii” etc si asta probabil este ceea ce a stat la originea parerii ca homosexualitatea este patologica.
In acest studiu voi revizui pe scurt contributiile abordarii psihanalitice in intelegerea dezvoltarii gay masculine…..in ideea ca psihanaliza, in ciuda istoriei, are multe de oferit persoanelor gay, lesbiene sau bisexuale.
Homosexualitatea Preoedipiana
Teoria psihanalitica s-a luptat cu o normativitate heterosexuala incorporata pe baza unor ipoteze „teleologice” (faptul sau caracterul atribuit de natura sau procese naturale, de a fi îndreptat spre un scop sau modelat de un scop), incercand sa dea un sens acelor indivizi care nu se conformau acestui ideal. Acest lucru apare cel mai evident in credinta lui Freud (1924) cum ca solutionarea pozitiva a complexului oedipian este motivul central de dezvoltare pentru toate ființele umane. Desi „pozitiv” a fost initial utilizat in sens matematic, dimensiunea sa normativa nu poate fi trecuta cu vederea. Atat de importanta era in gandirea sa credinta in complexul lui Oedip incat a pune la indoiala universalitatea lui in dezvoltarea umana era asemuita cu a pune la indoiala insasi fundamentele psihanalizei (Freud, 1914; Jones, 1961; Kerr, 1993). Maturitatea sexuala si psihologica au fost definite ca identificarea cu parintele de acelasi sex, renuntarea la propriile dorinte pentru parintele de sex opus si apoi, in cele din urma, cautarea unui adult, a propriului partener heterosexual.
Necesitatea psihanalitica de a rezolva intr-un mod heterosexual Complexul lui Oedip a devenit un Pat al lui Procust in care homosexualitatea putea sa se integreze doar printr-un proces de infantilizare sau patologizare. Freud si psihanalistii de mai tarziu au incercat sa explice nonconformitatea „homosexualitatii” fata de rezultatul oedipian asteptat, concentrandu-se asupra aspectelor pre-oedipiene ale dezvoltarii. Bazandu-se pe teoria etapelor sexuale ale lui Freud si Abraham (1924), analistii s-au orientat spre evenimentele dinaintea complexului oedipian. Astfel homosexualitatea a fost atribuita de psihanalisti in mod obisnuit unor experiente traumatice care ori au oprit dezvoltarea (individul nu a mai atins etapa complexului oedipian) ori au produs o regresie (individul a atins dezvoltarea oedipiana dar s-a intors la o etapa psihosexuala timpurie ca urmare a unei traume). Daca un barbat homosexual prefera anumite acte sexuale, cum ar fi sexul oral sau anal, masturbarea, acestea erau considerate a reprezenta satisfacerea unor dorinte infantile, pregenitale. Desigur, comportamente infantile puteau fi practicate atat de heterosexuali cat si de homosexuali (Freud, 1908), fiind considerate preludiu, sau satisfactiile care preced evenimentului principal. Dar in teoria psihanalitica a imaturitatii, genitalitatea, sau penetrarea, reprezinta principalul eveniment si este reprezentarea concreta a sexualitatii umane mature.
In modelul freudian, atasamentul fata de mama a fost legat de faza orala. Bowlby (1969), bazandu-se pe munca lui Lorenz (1953), a evidentiat ca atasamentul nu depindea in mod necesar de comportamente de hranire (alaptare) sau presupuse dorinte sexuale (Goldberg, Muir, si Kerr, 1995). Munca lui Bowlby pune in discutie o serie de prezumtii psihanalitice privitoare la „oralitatea” care sta la baza relatiilor gay. O abordare similara este adaptarea lui Socarides facuta modelului de dezvoltare al lui Mahler (1975), al separarii si individualizarii, in care el propune ca homosexualitatea este „o rezolutie a separarii de mama prin fuga fata de toate femeile” (1968). El crede ca homosexualul este, de fapt, prins intre fuziunea sau simbioza psihologica cu mama si faza timpurie de separarea de aceasta. Aceasta presupunere preoedipiana situeaza structura barbatului gay la un nivel de dezvolatre situat undeva intre cea a unui individ psihotic si cea de tulburare de personalitate borderline.
Bell, Weinberg and Hammersmith (1981) au intervievat 979 homosexuali si 477 heterosexuali, barbati si femei, despre relatiile timpurii de familie. Rezultatele lor nu au confirmat studiul psihanalitic al lui Beiber, care sustinea ca barbatii homosexuali au avut mame dominante si tati retrasi sau ostili.
Astfel, contrar unor modele teoretice, relatiile mama-fiu neobisnuit de apropiate par, in general, a nu fi importante in justificarea dezvoltarii homosexualitatii printre barbatii din studiu. Cu alte cuvinte, unii baieti care au astfel de relatii cu mamele lor, din orice motiv, ajung sa devina homosexuali, dar asemenea cazuri par a fi exceptia mai degraba decat regula. Ar trebui retinut ca mai mult de jumatate dintre respondentii homosexuali nu au raportat astfel de relatii cu mama. Prin urmare, relatiile mama-fiu nici neobisnuit de apropiate nici neobisnuit de negative nu pot fi considerate importante in dezvoltarea homosexualitatii printre barbatii respondenti (Bell, Weinberg si Hammersmith, 1981).
Convingerea psihanalitica ca dificultatile interpersonale si intrapsihice ale pacientului gay sunt de origine preoedipiana duc la negarea modurilor prin care experientele ulterioare sunt importante in dezvoltarea si dinamica unui individ.
Vinieta clinica
A: Dan si eu ne-am intalnit foarte greu in ultimile doua saptamani. El spune ca munceste pana tarziu si este obosit. Sentimentul meu este ca spune adevarul. Imi amintesc ca era o perioada cand interpretam exact invers. Ma intrebam „Chiar munceste pana tarziu? Oare nu mai vrea relatia asta? Se vede cu altcineva?”. De data aceasta mi-am spus: „Asta suna in regula. Daca nu se intampla ceea ce spune, are motivele lui ca sa nu ne intalnim”. Atitudinea este aceeasi si la munca, unde lucrurile merg destul de bine. Seful meu stie ca sunt gay. Este super ok, chiar sustinator. Sunt implicat in niste proiecte si ma indrept spre un post care este exact ceea ce-mi doresc. Toate acestea m-au facut sa ma simt mult mai confortabil in relatiile profesionale cu colegii. In negocieri, ma vad mult mai capabil sa gandesc singur si mai putin panicat. Nu au existat confruntari majore. Nu sunt sigur ce se va intampla atunci cand se va ivi un conflict cu cineva. Aseara am primit un telefon prin care mi se cerea sa reprezint la un eveniment ONG-ul unde lucrez ca voluntar. Asta este exact ceea ce-mi place sa fac, sa fiu implicat in astfel de organizatii si sa fiu in prim plan. Ma gandeam la cum ma panicam doar la gandul de a merge sau sustine doar o organizatie gay ce sa mai vorbesc sa lucrez la o astfel de organizatie……
T: Si ce te panica?
A: Ma gandeam la unii prieteni care incercau sa ma convinga sa ma implic intr-un ONG militant gay. Asta se intampla cand inca mai lucram la locul de munca anterior care era un loc destul de homofob. Ceea ce facea ONG-ul era foarte interesant, dar eu eram ingrijorat de ceea ce s-ar fi intamplat daca cineva de la munca ar fi stiut ca eu sunt implicat intr-o astfel de activitate. Lucrez intr-un mediu de afaceri conservativ. Un prieten, aflat intr-o situatie asemenatoare, era interesat sa lucreze pentru ONG-ul pentru care eu fac voluntariat acum. Dar s-a panicat la gandul ca cineva de la locul sau de munca ar putea afla ca este implicat in astfel de activitati. Astfel ca au fost rugati sa nu-l contacteze telefonic niciodata la servici, ci doar acasa. O secretara a uitat acest lucru si l-a sunat la munca, prietenul aproape lesinand. Dupa acest eveniment nu a mai venit la intalniri. Asa ma simteam si eu. Frica ca cineva de la munca ar putea descoperi este inca prezenta insa nu ma mai controleaza atat de mult cum se intampla cu ani in urma.
T: Care este ingrijorarea ca cineva sa afle?
A: La nivel rational nu sunt sigur despre ce ar trebui sa fiu ingrijorat.
T: Si……
A: Nu este atat de rational. Nu este ca si cum ai pierde locul de munca. Este o anxietate legata de un fel de confruntare…..
T: La ce te gandesti?
A: Ei bine, chiar daca este rational sau nu, cineva care striga la tine „Poponarule” sau ceva de genul asta. In mod rational, in cercurile in care ma invart, chiar daca cineva gandeste asa, probabil ca nu ti-o va spune in mod direct in fata. Dar ceea ce se vede este asta. Sau barfindu-te pe la spate, „Ei bine, A este gay” desconsiderand pe oricine se incadreaza in aceatsa categorie. Asta imi vine in minte cand ma gandesc la anxietatea de care vorbim.
T: Cine ar striga sau ar desconsidera?
A: Nu are o fata anume, dar este cu siguranta un barbat. Imaginea ar fi de barbat, nu de femeie. Asta ma duce cu gandul inapoi la ceva ce am discutat mai demult: oamenii interiorizand prejudecati. Femeile interiorizeaza prejudecatile despre femei, negrii interiorizeaza prejudecatile despre negri, gay interiorizeaza prejudecatile despre gay……
Care este modul in care un terapeut psihanalist asculta acest material? De exemplu, este sensibilitatea pacientului cauzata de o vulnerabilitate narcisica preoedipiana timpurie (Freud, 1914)? Este vorba de aceeasi vulnerabilitate narcisica care a cauzat homosexualitatea lui sau cele doua trasaturi sunt variabile independente? Este pacientul pur si simplu o persoana colectoare de nedreptati, prea sensibila (Bergler, 1956)? Acest pacient simte frica de represalii si castrare paterna pentru ca si-o dorea pe mama (Blos, 1962) sau ii este frica de oprobiul social pentru ca este gay? Ar putea ca dezvoltarea ca homosexual intr-o lume heterosexuala sa-l expuna pe individ la experiente care sa intensifice o vulnerabilitate narcisistica pre-existenta? Sunt barbatii homosexuali traumatizati post-oedipian de experiente de respingere care duc la un comportament regresiv sau la tendinte disociative? Pe ce (unde) ar trebui sa se focuseze munca psihoterapeutica cu astfel de pacienti?
Orice teorie care nu tine cont de impactul experientelor timpurii asupra comportamentului adultului este foarte probabil sa nu fie considerata o teorie psihanalitica. Un principiu central al psihanalizei este ca relatiile timpurii afecteaza calitatea si natura celor ulterioare. Si trebuie de asemenea subliniat ca analiza si semnificatia experientelor diadice timpurii sunt clinic folositoare atat barbatilor gay cat si pacientilor heterosexuali. Si totusi, o consecinta nefericita a accentuarii psihanalitice a explicarii pre-oedipiene a homosexualitatii este incercarea, cateodata bine intentionata, alteori prost considerata, de a converti pacientii gay in heterosexuali. Pentru acesti pacienti si terapeuti, scopul analizei este de a-i ajuta pe pacienti sa-si rezolve dificultatile preoedipiene experimentate in relatiile diadice timpurii cu mama. Daca acest lucru se poate infapatui, pacientul s-ar putea sa faca un pas mai departe in dezvolatarea sa, sa intre in triunghiul Oedipian, si sa dobandeasca heterosexualitatea. Desi obstacolele ivite pe aceasta cale teoretica s-ar putea sa fie atat obscure cat si sinuoase, unii cred ca odata ce barbatii gay inteleg, in termeni preoedipieni, de ce sunt homosexuali, au o sansa sa se intoarca pe calea heterosexualitatii. Din nefericire, desemnarea teoretica a rezolvarii pozitive a Complexului lui Oedip ca o cheie universala care permite intrarea in maturitate a dus in mod inevitabil la homosexualul ipotetic denigrat psihanalitic, prins intr-un ciclu metaforic nesfarsit de imaturitate si regresie.
Homosexualitatea Oedipiana
Desi in literatura psihanalitica predomina teoriile preoedipiene asupra homosexualitatii, in ultimii ani, exista teoreticieni care au incercat sa redefineasca in mod afirmativ sensul oedipian al homosexualitatii in cadrul canoanelor psihanalitice traditionale. Aceste formulari psihanalitice noi incearca sa integreze teoriile de dezvoltare existente cu opinia crescanda ca homosexualitatea este doar o varianta normala a sexualitatii umane. Greenberg si Mitchell (1983) se refera la aceasta abordare strategica a teoriei psihanalitice ca o acomodare. Analistii cu inclinatie spre aceasta acomodare nu contesta primatul metaforei oedipiene dar in locul acesteia sustin ca homosexualitatea poate surveni ca o rezolutie normativa la Complexul lui Oedip. Astfel, Lewes (1988), Morgenthaler (1984) si Isay (1989) ridica provocari teoriei psihanalitice fara insa a ataca dogma sa centrala. Ei prezinta variatiuni ale rezolutiei Complexului lui Oedip care vor conduce catre o dezvoltare homosexuala „matura”. Lewes (1988), de exemplu, duce traditia psihanalitica a metaforelor matematice, spre culmi creative. El clasifica o duzina de posibile rezultate oedipiene, din care sase sunt heterosexuale si restul de jumatate homosexuale. El propune un Complex negativ al lui Oedip in care baiatul se identifica cu mama si cauta un obiect asemanator tatalui. Lewes speculeaza remarcabil de complex, dar matematic elegant, interactiunile dintre „scopurile instinctuale”, „identificari” si „alegeri obiect”. Creatia narativa a lui Lewes despre homosexualii nevrotici oedipieni (adica o functionare normala sau superioara) este o etapa teoretica de dezvoltare care ridica barbatii homosexuali din imaturitate sau patologie. El comenteaza, de asemenea, ce „contorsiuni pot sa faca teoreticienii pentru a se regasi in centrul unei credinte de necontestat in complexul lui Oedip”:
Nu este just sa vorbim de dezvoltare „normala” sau „naturala” cand ne referim la complexul lui Oedip, atata timp cat acesti termeni sugereaza o eflorescenta ordonata de posibilitati innascute in individ inaintea intrarii in etapa oedipiana. Mecanismele complexului oedipian sunt intr-adevar o serie de traume psihice, si toate rezultatele din el sunt formatiuni nevrotice de compromis. Deoarece chiar si dezvoltarea optima este un rezultat al unei traume, faptul ca o anumita dezvoltare rezulta dintr-o „naucire”, „blocare” sau „inhibitie” a unei alte posibilitati nu o distinge de alte dezvoltari. Deci toate rezultatele complexului lui Oedip sunt traumatice si, din motive similare, toate sunt „normale”. Unele sunt mai patologice decat altele, dar motivul pentru care sunt considerate asa nu poate fi derivat din operatiunile complexului oedipian in sine. Autorii care cred altfel, ignora originile traumatice chiar si a rezultatelor optime si, de fapt, deghizeaza o prejudecata morala vis-a-vis de ceea ce este „natural” intr-un argument pseudobiologic (Lewes, 1988).
Cu o teorie diferita, dar cu o tendita spre acomodare asemanatoare, Morgenthaler (1984) explica dinamica homosexualilor nevrotici intr-un cadru oedipian dar care evita patologizarea lor:
Homosexulaitatea nevrotica poate fi denumita o adaptare regresiva care previne o regresie orala. Serveste apararea si este expresia reprimarii Complexului lui Oedip. Dorinta incestuoasa si anxietatea de castrare provoaca o regresie care se sprijina pe doua puncte de fixare – unul este sado-anal; celalalt, falic-narcisic. Anxietatea de castrare haituieste homosexualul de la un nivel la altul al regresiei, in timp ce dorinta incestuoasa isi gaseste satisfactia in una sau in cealalta dintre posibilitatile libidoului. Cele doua pozitii ale libidoului, cea sado-anala si cea falic-narcisica, pot fi schimbate una cu cealalta cu o mare usurinta. Fixatia homosexuala se regaseste in aceasta cale dubla a procedurii de regresie. Homosexualul nu se poate descurca fara ea, datorita amenintarii unei noi regresii. Aceasta regresie a fixatiilor orale ar duce spre o completa diluare sau dezintegrarea a sinelui.
Morgenthaler si Lewes sugereaza amandoi cum ca inconstientul dinamic poate fi, de fapt, un ecran negru pe care analistii proiecteaza diverse teorii si interpretari. Formularile lor oedipiene privitoare la homosexualitatea nevrotica pot fi contrastate cu o la fel de incalcita constructie metapsihologica a teoreticienilor cu care ei sunt in dezacord. Ovesey (1969), de exemplu, scrie dintr-o perspectiva patologica a homosexualitatii, si ofera o explicatie alternativa privind relatia dintre anxietatea de castrare si homosexualitate:
Copilul va abandona satisfactii importante pentru a pastra starea de dependenta. Un bun exemplu este sexualitatea infantila. In acest caz, dispciplina paterna excesiva confrunta copilul cu doua mari pericole: pedeapsa fizica si retragerea iubirii. Forma este frecvent extinsa spre fantezii implicand mutilarea corporala (castrarea) si moartea; ultimul insemnand pierderea dependentei. Oricare ar fi cazul, ambele reprezinta o amenintare pentru supravietuire iar copilul raspunde cu sentimentul de urgenta al fricii. Aceasta frica este atat de mare incat sa forteze o retragere completa sau partiala din activitati sexuale. Mai tarziu, pe masura ce copilul creste, orice situatie sexuala va reinvia frica anterioara, instalandu-se astfel o inhibare a comportamentului sexual normal. Aceasta inhibare a functiei sanatoase prin frica, ca raspuns la un pericol imaginar, este miezul procesului nevrotic.
O astfel de inhibare este punctul de declansare a unei adaptari homosexuale. Persoana reactioneaza cu o frica atat de mare fata de obiectul heterosexual incat nu reuseste sa performeze heterosexual. Nevoia lui sexuala, totusi, continua nestavilita si este deturnata catre un obiect „mai sigur”. Acest obiect este homosexualitea, si isi obtine plusul de siguranta din prezenta linistitoare a penisului, care domoleste anxietatea castrarii. Homosexualitatea, in aceasta lumina, este o forma de adaptare devianta a sexualitatii in care pacientul este fortat prin injectarea cu frica in functia sexuala normala.
Asa cum se intampla adesea in dezbaterile politice, fractiunile opozante pot folosi aceleasi cuvinte dar impregnate cu intelesuri diferite. Aici, de exemplu, Ovesey, spre deosebire de Morgenthaler si Lewes, nu considera nevroza in zona normalitatii. Precum Socarides (1968), el considera ca homosexualitatea este o nevroza vindecabila mai degraba decat o intrerurpere in dezvoltare, netratabila. Astfel de discrepante, care sunt obisnuite in literatura psihanalitica, submineaza credibilitatea universalitatii complexului lui Oedip, mai ales atunci cand avocatii acestei teorii nu sunt capabili sa se puna de acord intre ei cu privire la adevaratul inteles al sau.
Homosexualitatea postoedipiana
Teoriile postoedipiene cu privire la homosexualitate sunt relativ rare in literatura psihanalitica. O teorie postoedipiana nu trebuie neaparat sa nege importanta perioadei de dezvoltare timpurii. De exemplu, Friedman (1988) crede ca factori intrauterini determina biologic o disforie de gen preoedipiana, care este precursorul homosexualitatii adulte:
Asa cum vad eu, in adolescenta si in tinerete capacitatea de a rationa abstract si a teoretiza creste, si lumea sociala a persoanei se extinde foarte mult. In plus, sensul categoriilor masculin si feminin se schimba. In ciuda existentei unui scenariu homosexual, auto etichetarea se poate schimba pentru a se potrivi unei etichete masculine. Conform acestui model, multi baieti devin homosexuali intr-un mediu preadolescent in care nu se simteau masculini si raman homosexuali dupa ce invata a se vedea masculini. Astfel ca un numar mare de barbati homosexuali se vad nevoiti sa lase in urma patologia copilariei asociata cu tulburarea de identitate de gen. In cazul acestor persoane, supraeul si eul in cele din urma, evolueaza normal in ciuda insuficientei de gen din copilarie. Este posibil ca, folosind terminologia lui Kohut, in aceste persoane sa apara internalizari transmutative cheie, dar mai tarziu decat in mod normal si mult timp dupa ce fanteziile homoerotice s-au diferentiat. Cu o asemenea internalizare apare auto-vindecarea: sinele nu mai este perceput ca deteriorat si reglarea stimei de sine este internalizata si normalizata.
Friedman localizeaza cauza homosexualitatii ca fiind intrauterina – homosexualitatea nu este doar preoedipiana, este de fapt prenatala. Teoria lui defineste in continuare homosexualitatea ca avand originea intr-un proces patologic, tulburarea de identitate de gen, care, eventual, se auto-corecteaza postoedipian. Astfel, experientele de dezvoltare ulterioare pot ajuta la depasirea problemelor aparute in primii ani de viata.
Dintr-o cu totul alta perspectiva este teoria postoedipiana a homosexualitatii a lui Sullivan si plasarea celei mai semnificative perioade de dezvoltare a homosexualitatii in „preadolescenta”, intre opt ani si jumatate si zece. Sullivan crede ca este o perioada in care baietii arata un „nou tip de interes pentru un anume membru de acelasi sex care devine colegul de camera sau prietenul apropiat” (1953) si descrie aceste relatii ca „chumships” (The state of being a chum, or of occupying the same chambers with another; close intimacy). In acest model de dezvoltare, comportamentul homosexual intre baieti de aceeasi varsta este normal si de asteptat. Acest comportament nu este prezicatorul homosexualitatii adulte ci mai degraba al unei parti normale a procesului de invatare despre corpul altor oameni. Totusi, Sullivan crede ca o relatie de tip „chumship” intre un baiat preadolescent si un baiat adolescent mai mare ca varsta l-ar putea traumatiza pe cel mai tanar si astfel relatia sa devina o cauza postoedipiana a sentimentelor homosexuale si a modelelor de excitare care sa persiste in maturitate. Abordarea teoretica a lui Sullivan incearca in mod radical sa submineze canonul freudian dezvoltand o abordare psihanalitica bazata pe o teorie sociala (Perry, 1982; Greenberg si Mitchell, 1983; Lionells, 1995). Pe de alta parte, faptul ca Sullivan insusi a fost homosexual si a trait cu un barbat in ascuns (Chatelaine, 1981; Perry, 1982; Ortmeyer, 1995) ne poate conduce catre ideea ca denigrarea sociala a homosexualitatii (pe care Sullivan a trait-o) poate fi internalizata de insusi barbatul homosexual…fie el si psihanalist.
VINIETA CLINICA
B: Primul vis, pe care nu mi-l amintesc, m-a lasat cu un sentiment de abandon si ca nimanui nu-i placea de mine, inclusiv prietena mea Ana, de care ma simteam foarte atras in vis…nici ea nu ma place. Apoi, in al doilea vis, era o fata care ma invata un joc. Nu era un joc ci mai degraba ceva de facut. Era speriata si dezgustata de mine dar ii era mila de mine si incerca sa ma invete, totusi, jocul. Acum pot sa vad uitandu-ma in ochii ei, sila fata de mine. Era ceva ce facusem in primul vis de i-a determinat pe toti sa ma urasca. Am stricat ceva. Oare pentru ca sunt gay? Nu-mi mai amintesc.
Cele doua vise, ambele descriind relatii diadice cu o femeie, pot fi cu usurinta interpretate ca avand seminifcatii preoedipiene. Pacientul merge insa mai departe cu materialul din vis, la relatia cu tata, iar acest fapt ar putea fi legat de probleme oedipiene:
B: Apoi ultimul vis care e proaspat in mintea mea. Ma simteam ca dracu, foarte deprimat, neiubit si nedorit. Tata vine acasa, ma gaseste uitandu-ma la un film si ma intreaba de ce nu am reparat telecomanda. Mi-a aratat-o si mi-a spus ca vrea sa o repar. Acum, imi amintesc obiectul dar nu si ce trebuia sa fac cu el. Incepe sa urle. Incep sa plang. Ii spun ca o s-o repar dupa masa. Este suparat si trebuie sa ma pedepseasca. Ma pune pe-o parte si ma palmuieste usor pe fund. Ii zic: „Pentru ce? Imi pare rau. Am dat-o-n bara. Nu am reparat-o. De ce trebuie sa ma lovesti? Ce obtii cu asta?” Tot iadul se dezlantuie. Mama este si ea prezenta. Incerc sa-i explic ca acum sunt in terapie si de aceea vreau sa discutam aceasta situatie. „De ce m-ai lovit? Asta e modul tau de a arata ca esti un tip dur?” Mi-e teama sa nu fiu cu adevarat ranit si mi-e teama sa-i spun asta. Dar prind curaj si ma hotarasc sa ii spun „ai fost un tata de rahat” dar… imi amintesc, in vis, ca incercam gasesc o metafora pentru a nu-i spune asta direct. Am spus „Te urasc mai mult decat nisipul din ochi.” Statea la masa si ridica o foarfece. Mi-e teama ca o va arunca inspre mine… speram ca nu o va face…. deschid usa pe jumatate. Apoi ma trezesc.
Cred ca prima intrebare e cum m-am simtit in vis, nu? Am simtit ca este un vis important. Trebuie sa fac asta si in realitate? Sper ca nu. M-am simtit bine sa-mi sustin cauza. Eram suparat. Eram furios. Am simtit multa furie fata de mine. Eram temator. Se plangea mult si se tipa mult de ambele parti. Acest vis mi-a amintit de un episod la dus in tinerete. Am facut dus cu tata si era prima data cand ii vedeam penisul. Aveam sapte sau opt ani. Nu era nefiresc, dar fiind un pusti gay, era ceva sa vad un penis adult pentru prima data. Si apoi era chiar la nivelul ochilor.
Trebuie remarcat faptul ca in acest caz de memorie timpurie din copilarie, pacientul crede despre el ca era gay de la varsta de sapte sau opt ani.
T: Ce ai simtit vazand penisul tatalui tau?
B: Cred ca era jenant. In acelasi timp m-am simtit ciudat sa fiu cu el la dus. Nu mai facusem asta. Cred ca asta inseamna ca o sa-mi spui sa-l confrunt in legatura cu capacitatile sale parintesti.
T: Poate ai ceva de zis in legatura cu asta……..cu capacitatile sale parintesti?
B: Am. Imi amintesc, copil fiind, ca ma gandeam din ce in ce mai des cum il uram. Vroiam sa fie mort. De ce nu putea sa plece…..sa ne lase. Il doream mort. Am simtit asta mult timp in copilaria mea. Critica, tipatul, urlatul continuu la mama si la fratii mei. Toti eram niste idioti. Nu puteam face nimic cum trebuie. Tot timpul se ciondanea cu mama. Copil fiind si vazand toata aceasta furie venind de la el, ma gandeam mereu „De ce nu poate fi mort? Mama si cu mine ne putem descurca si asa. Nu avem nevoie de el.” Imi amintesc ca ma intrebam de ce nu a divortat mama de el? Nu am inteles niciodata de ce a ramas cu el. M-am gandit la aceste lucruri recent. Visul mi-a dat oportunitatea sa le scot la lumina.
Din punct de vedere istoric, formularile preoedipiene psihanalitice s-au focusat pe „cauza” homosexualitatii. De exemplu, stima de sine scazuta a unui barbat gay poate fi atribuita dificultatilor lui in a-si dobandi puncte forte eu-ului in timpul primei perioade de dezvoltare. In limitele stabilite de naratiunile oedipiene, acest vis, considernad toate cele trei parti, poate fi interpretat atat ca identificare preoedipiana cu mama (Freud, 1910) cat si ca o inhibare regresiva pentru a scapa de conflictul si agresiunea oedipiana (Freud, 1923), sau ambele.
Care sunt variantele terapeutului?????