O sa vedeti ca de multe ori in aceasta povestioara folosesc expresii: “ca…..”, “ca si cum….”, “precum…..”, “la fel ca….”, “seamana cu…..”. Si asta pentru ca mintea mea pentru a putea integra lucruri atat de diferite are nevoie sa le alature unora deja existente undeva. Pentru a le putea da un sens si, in ultima masura, pentru a scadea anxietatea si a da un sentiment de siguranta intr-o lume necunoscuta. Daca il asociez cu ceva cunoscut, ne-cunoscutul nu mai este atat de amenintator.
Revin…Despre imbracaminte cred ca nu are rost sa vorbesc. Avem mostre suficiente si foarte clare din filmele indiene (cu mentiunea ca ceea ce se vede acolo este identic si in real). In Nepal, portul hindu este mai putin vizibil, in schimb cel tibetan si cel budist sunt mult mai prezente. Asta cand vorbim de haine caci sunt anumite elemente ale vestimentatiei, cum ar fi incaltamintea, care necesita o abordare separata…si asta pentru ca exista o relatie intre a fi incaltat si respect. Majoritar se merge descaltat sau cu minimul necesar (gen opinci). In interioare obligatoriu descaltat…adica iti lasi incaltarile la intrare!! Clar!
Nu este vorba ca se merge in port popular, national, patriotism, blabla pentru turisti. Ci asa se imbraca ei. Dupa cum spuneam este o tara cu multe triburi montane si acolo, la ei in trib, asa e haina. Intotdeauna, cand am vazut oameni cu haine traditionale, am avut sentimentul ca in spate se gaseste o stradanie de a pastra ceva vechi, autentic; ca este doar pentru scena, festivalul popular…., la TV sau in Maramures de Paste si atunci vorbim despre asta ani buni. Asta este firescul…si are noima daca iei in considerare ansamblul: clima, vegetatia, relieful, resursele…..
Asta face ca vizualul sa fie foarte simpatic si colorat, aparent nepotrivit de colorat in mizeria existenta. Ei cu fuste, turbane, ele in culori stridente, paiete, pictate, cu inele si cercei pa’ peste tot…….
Atmosfera locului este una tribala (cu iertare, dar in sens bun). Cred ca, Kathmandu, este un concept creat de noi, occidentalii, pentru ca asa stim noi….sa avem orase! Sa avem o capitala. De fapt ceea ce exista este Valea Kathmandu.ului (Kathmandu Valley). Adica, asa cum ii spune numele, este o vale intre muntii masivului Himalaya. Tinanad cont ca vorbim de Himalaya……adica munte neica, pai si valea pe masura. In primul rand ca este mareeeee si la mare inaltime. Pe aceasta vale se aduna oamenii muntelui cu treaba…..sa isi faca aprovizionarea, sa schimbe unele cu altele etc. Aceste aglomerari se fac in niste locuri care ar semana, ca functionalitate, cu pietele de la noi (in schimb, nu au nimic asemenator cu piata, la cum arata)…..se numesc Durbar Square (vreo cateva sunt in UNESCO). Sunt vreo 3 – 4 astfel de targuri care prin dezvoltare s-au unit si astfel s-a format ceea ce noi numim astazi Kathmandu – capitala Nepalului.
Adunatura tribala fiind, este cu toate cele. Acum se descopera strada. Ulita care unea targurile/triburile are acum dimensiunea si forma unei strazi (ceea ce intelegem noi prin strada). Intre casele aceleiasi parti, aceluiasi cartier (i-am spune noi), aceluiasi targ, in continuare se afla poteca, ulita…Din acest motiv (plus faptul ca e vale, plus masinile, plus….) aerul este aproape de ne-respirat. Ei merg cu botnite pentru protectia respiratiei..ups.
Vale fiind, este mereu cu ceata, plus pacla prafului si a masinilor..toate astea fac ca pana pe la 11 – 12 spre pranz orasul sa fie intr-un fel de fum….Din acest motiv avioanele nu pot ateriza foarte usor pana pe la amiaza…Deci, daca prinzi o astfel de zi, cine stie cand si unde vei ateriza. Asa si noi, ar fi trebuit sa aterizam pe la 10 a.m., de unde. Ajungem frumusel deasupra orasului si da-i si invarte. Ne zise comandantul ca ne invartim in asteprarea imbunatatirii vremii. Da, dupa vro’ trei sfer’ de ora cica hai sa mergem…unde? unde nu e ceata…Asta inseamna ca am ajuns din nou in India intr-un oras fara ceata, am stat pe pista si am asteptat ceva vreme si apoi da-i bataie inapoi. Partea intersesanta este ca nimeni nu s-a panicat. Era ca cel mai firesc lucru din lume. Noi…panica totala! Aoleu, dar ce se intampla, ce se va intampla cu noi…..uuuuuuuuuu!!! Nimic, liniste si pace. S-a dus ceata, ne-am dus si noi la KTM. din nou, vorba O’tei…uita asa dispar fricile! Partea superba a fost ca invarteala pe deasupra KTM a insemnat un spectacol panoramic al masivului Himalaya….superb!!!! Noi la 10 mii metri, ei pe la 8 mii! Unii langa altii……
Curentul electric este ceva rar, trecator, fara noima, pe care nu te poti baza si astfel nu are prea multa valoare in viata comunitara. Nu acelasi lucru si pentru mine. A trebuit sa imi organizez viata dupa El, mai bine zis sa incerc si astfel eram intr-o permanenta panda. De fapt o chinuiala zadarnica…m-a facut. Toti itemii mei civilizati necesita curent….laptop, telefon, aparat barbierit, aparat foto…….Nu doar atat, aici tipul de mancare sau de bautura depinde de curent…vrei fresh sau cafea cand e curent! Partea buna e ca mancarea este intotdeauna gatita direct pe lemn. Curentul da si orele vietii orasului. E curent toate magazinele deschise, nu e curent doar cele cu generator….curent e pana pe la 9 p.m., deci la 10 nu mai e puzderie de om pe ulite. Cluburi? Da, intre 4 si 9 p.m…..ehe, si inca cate, doar imaginati-va!.
Iluminatul public nu exista ca si concept. Anumite restaurante (si nu cele cool) functioneaza inca cu iluminatul pe baza de lumanare sau lampa cu gaz. Incalzirea, de asemenea, nu exista ca si concept. Daca esti “smecher” si stai intr-un loc care are aer conditionat poti beneficia, daca le prinzi, de cele 3 – 4 ore pe zi in care este curent, si astfel sa te incalzesti la aerul conditionat.
Saracia este un concept care are o definitie practicabila doar in lumea noastra. Pleaca de la o premiza (creata de noi in totlitate). Si anume, aceea ca noi indivizii, trebuie, e firesc, normal, sa detinem o cantitate de bunuri materiale (indiferent de forma bunului sau de forma de a il detine). In lumea noastra depinde de locul din care privesti acest lucru. De la Bucuresti e una, de la Londra e alta. Dar vorbim de acelasi lucru: cata mancare pe zi, cata caldura, cat spatiu de locuit, cate ore de munca, cati bani pe ora, casa, job sau indicatori inventati pentru a descrie acest concept…saracia: PIB, brut, net…
Daca privesc din aceasta intelegere, voi descrie Nepalul ca fiind praf de sarac. Un loc in care oamenii traiesc intr-o saracie lucie, mult sub limita subzistentei. Ei bine, nu pot spune asta, si nu pentru ca ar detine ceva ci doar pentru ca nu este traita ca atare. Saracia noastra are o incarcatura afectiva si asta este de fapt ceea ce o defineste. Incarcatura pe care noi i-am dat-o si asta pentru ca am plecat de la o premiza…a avutiei. Saracia la noi este urata, este dureroasa, umilitoare, morbida, trista…Oamenii astia s-ar incadra cu brio in criteriile UE, ONU, OMS de saracie muribunda (nu stiu daca exista acest concept…). Cu toate astea pentru ei este normalul. Nu exista premiza avutiei materiale care sa ii faca sa se frustreze prin lipsa si astfel sa se simta saraci. Nu ca ei nu au nevoi, au, si inca multe. Dar premiza nu este de a avea sau de fi avut, a priori. Nu. Lucrurile sunt acolo, afara, la locul lor. Si azi, cand ai nevoie de ceva, te vei trezi, te vei duce sa muncesti pentru a obtine acel ceva pentru azi. Si maine la fel.
De ex. Casa nu este un loc care exprima avutia sau nivelul social ci este locul in care dormi si atat. Adica 4 pereti ce delimiteaza 4 mp, o patura, o usa si este suficient. Un baiat de la care am antamat o excursie in Pokhara ne-a recomandat cu multa naturalete sa nu cheltuim bani multi pe cazare si mai bine sa cheltuim pe o masa buna sau sa cumparam cadouri pentru prieteni….si vorbeam de aprox. 7 usd pe noapte de persoana.
Foarte interesanta mi se pare raportarea la saracie din perspectiva modului in care am trait eu un fel de saracie. Am prins parte buna de comunism si asta, mai ales, in perioada mea de maxima excitatie a constiintei – adolescenta si post adolescenta. Asta se intampla spre finalul comunismului cand lipsa, saracia a fost cea mai accentuata. Ei bine, atunci, pentru ca peste gard (ma rog, zid) exista bunastarea occidentala, pentru ca comunismul lupta impotriva bunastarii mojice a capitalismului, pentru ca multe altele, simteam saracia ca pe o pedeapsa, ca un fel umilitor de a trai. Ma simteam permanent defect pentru ca imi lipseau bunurile vecinilor occidentali de peste gard. Aceasta umilinta era si mai accentuata la intalnirea directa (face to face) cu strainu’ care avea.
Pentru nepalez pare sa nu existe toate astea. De neinteles…… Intr-un fel imi pare asemanator cu trairea pe care am observat ca o au tinerii romani de azi (cei nascuti dupa decembrie ’89) care se uita la povestea comunismului precum la Cartile junglei. Exact la fel ma uit si eu la “saracia” acestor oameni si nu inteleg nimic, parca nici nu ii cred. Imi revine deseori trairea de a cauta ceva putred……Dar si ei se uita la mine cu aceeasi ingaduinta cu care tinerii romani se uita la excitatia mea cand le povestesc despre comunism.
……..va urma
