#psihonautic

Gabor Mate si Gabriel Cicu

Gabor Mate si Gabriel Cicu 150 150 gabi

Interviu-eveniment cu Gabor Mate. Extraordinara confruntare dintre psihologi și șamani în pădurea amazoniană: „M-au dat afară din propriul meu retreat. Mi-au spus așa: Noi credem că atunci când erai foarte mic, ai trecut printr-o mare sperietură”

 

Gabor Mate, celebrul medic și psihoterapeut canadian de origine maghiară, dezvăluie, într-un dialog cu psihiatrul și psihanalistul român Gabriel Cicu, pentru platforma habits by Republica, o întâmplare extraordinară petrecută în 2019 în pădurea amazoniană. Cei doi făceau parte dintr-un grup de 24 de specialiști reputați din domeniul medical, doctori, psihologi, psihiatri, care se aflau în Peru într-o expediție de căutare a unor terapii alternative. „Eram într-un loc numit Templul Căii Luminii”, își amintește Gabor Mate, unde medicii occidentali au participat la ceremoniile făcute de vindecătorii indigeni. „Erau 6 șamani”, povestește doctorul Mate, care l-au exclus din grup, considerând că nu pot „lucra” cu el. „Mi-au spus: Noi simțim că tu ai lucrat foarte mult cu traume în viață, cu foarte mulți oameni traumatizați și le-ai absorbit trauma și stresul, fără să te purifici de ele. De aceea energia ta este atât de întunecată”. Cum au ajuns la un asemenea „diagnostic” și ce legătură are această constatare cu copilăria medicului, aflați din discuția de mai jos.

În prima parte a interviului în exclusivitate pe care-l publicăm în continuare în secțiunea Prevenție a habits by Republica, realizată cu susținerea Rețelei de Sănătate Regina Maria, Gabor Mate vorbește despre limitele psihiatriei („În domeniul nostru, nici nu se vorbește de vindecare”), despre cauzele furiei din societatea în care trăim („Cultura de azi este împotriva naturii umane”), despre propria tulburare („Oamenii spun că am ADHD. Am. Dar oare este adevărată această formulare?) și despre felul în care se tratează înotând. În partea a doua a interviului, doctorul Mate vorbește despre cazul omului „normal” implicat în uciderea o milioane de oameni, despre minciuna comunistă, pe care a cunoscut-o în copilăria sa la Budapesta, și despre ucigașii de pace din zilele noastre.

Gabor Mate, în dialog cu Gabriel Cicu. Prima parte a interviului, pe scurt:

Ce ni s-a întâmplat în pădurea amazoniană

  • „Acești șamani mi-au trimis o delegație a doua zi dimineața și mi-au spus: Nu putem lucra cu tine în această ceremonie pentru că ai prea multă energie întunecată. Și asta ne afectează incantațiile și modul în care lucrăm cu alți oameni. Așa că, practic, m-au dat afară din propriul meu retreat. Oamenii plătiseră o grămadă de bani să vină din întreaga lumea să lucreze cu mine și, pe nepusă masă, șamanii mi-au spus că nu o pot face.
  • Oamenii aceia nu știau cine sunt. Îmi știau numele, dar atât, nimic altceva. Nu știau că sunt autor internațional, vorbitor și toate celelalte. Nu știau nimic nici despre copilăria mea, și anume că sunt evreu născut în Budapesta chiar când aceasta a fost ocupată de naziști în 1944. Dar iată, ce mi-au spus: Noi simțim că tu ai lucrat foarte mult cu traume în viață, cu foarte mulți oameni traumatizați și le-ai absorbit trauma și stresul, fără să te purifici de ele. De aceea energia ta este atât de întunecată. Și, mi-au mai spus așa: Noi credem că atunci când erai foarte mic, ai trecut printr-o mare sperietură, pe care nu ai depășit-o încă. Îmi amintesc că ne-au întrebat cum putem vindeca și ajuta oameni, când avem atâta întuneric în noi?”

Psihiatrul nu vindecă. „Oamenii spun că am ADHD”

  • „În domeniul psihiatriei, nici măcar nu se vorbește deloc despre vindecare. Nu se vorbește despre vindecare deoarece habar nu au cum să vindece depresia, tulburarea bipolară, ADHD-ul sau psihoza. Se pot controla simptomele, dar nu se vorbește atât despre vindecare.
  • Eu am fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate. Așadar, oamenii spun că am ADHD. Am. Dar oare este adevărată această formulare? (…) Nu am nimic împotriva pastilelor, doar că ele nu tratează procesul în adâncime. Nu fac decât să înăbușe simptomele”.

De unde vine furia

  • „Mulți oameni au o mare furie. Însă nu sunt conștienți de furia pe care o conțin. De ce nu simt furia? Pentru că, în copilărie, nu li s-a permis, așa că au trebuit să o ignore, să o reprime, să o împingă undeva în adâncime, într-o asemenea măsură, încât nici măcar nu știu că sunt furioși.
  • E posibil ca, foarte des, oamenii să simtă furie pentru că întârzie autobuzul cinci minute. Și nu știu că ceea ce simt cu adevărat sunt suferința și dezamăgirea trăite în copilărie pentru că nevoile lor nu au fost satisfăcute. Brusc, îi apucă: A întârziat autobuzul, e groaznic! Dar nu, nu e așa, este vorba despre ce ți s-a întâmplat în copilărie.

O lume nesigură

  • „Nu a existat niciodată o siguranță absolută în lume. Oricând puteai fi lovit de fulger, omorât de cutremur, lovit de autobuz, știi, așa că nu există siguranță absolută. Iar în unele locuri din lume, precum Europa de Est unde ne aflăm noi și după cum vedem chiar în momentul de față, din nou, există tot felul de pericole istorice. Și, fie că ești român, maghiar, sârb, croat, ucrainean sau rus, polonez, ceh există frământări permanente”.

Cultura de azi este împotriva naturii umane

  • „La cum am evoluat ca ființe umane, milioane de ani am fost în contact foarte apropiat unii cu alții – cete mici de vânători-culegători, erau cu toții împreună. Egoismul era necunoscut, pentru că amenința întregul trib. (…) Practic, astăzi avem o cultură care este, în mare măsură, împotriva naturii umane.
  • Natura ghindei este să devină stejar. Dar ce se întâmplă dacă pui ghinda pe biroul meu? Va deveni stejar? Nu, dar știi de ce? Deoarece, chiar dacă asta este în natura sa, să devină stejar, natura aceea are nevoie de condițiile potrivite pentru a se dezvolta. Același lucru se întâmplă și cu oamenii. Cu cât ne-am îndepărtat mai mult de natură, cu atât ne-am îndepărtat mai tare de propria noastră natură umană.
  • Pentru Dumnezeu, țara voastră e plină de munți, copaci, păduri, văi, lacuri și locuri frumoase. Duceți copiii acolo regulat. Oamenii ar trebui să meargă acolo regulat, știi. Și în orașul tău, București, clădirile acelea imense și monstruoase… dărâmați-le și plantați o pădure. (…) Scopul acelor clădiri a fost să vă facă să vă simțiți mărunți în comparație cu conducătorul vostru, în comparație cu autoritatea. Prin urmare, dacă știm aceste lucruri, hai să construim orașe în care ne exprimăm cunoașterea”.

„Meditez înotând”

  • „Eu obțin rezultate mai bune înotând decât meditând. Când înot, inspir adânc, expir și fac asta timp de 50 de minute. Pentru mine, este un fel de proces meditativ, de calmare. La sfârșit mă simt foarte diferit față de cum eram când am început. Pentru unii oameni funcționează meditația, yoga, plimbările în natură, rugăciunile, cântatul, incantațiile, să compună muzică, să creeze, să meargă pe jos”.

Prima parte a interviului, pe larg:

Gabriel Cicu: Bună, Gabor, bine ai venit la această conversație. Aș vrea să le spun celor care ne privesc că noi nu ne-am mai văzut față în față de mai bine de 3 ani. Așadar, sunt foarte fericit și emoționat să pot purta această conversație cu tine. Aș vrea să încep cu un pic de context. Noi ne-am întâlnit prima dată în 2018 și la acel moment m-ai invitat în cadrul unui program special în pădurea amazoniană. Mărturisesc că pentru mine a fost un program extrem de important și care mi-a schimbat radical viața.

Gabor Mate: Asta era în 2019 și ne aflam în jungla amazoniană din Peru, într-un loc numit Templul Căii Luminii, unde se fac ceremonii cu vindecători indigeni din Poporul Shipibo, unul dintre popoarele indigene din Peru. Iar în ceremonii se folosea o fiertură pe care o bei și te poate face să trăiești niște experiențe foarte puternice, uneori frumoase, alteori înspăimântătoare, dar întotdeauna instructive și profunde. Acolo, urma să conduc retreat-urile, la care ai participat și tu, alături de alți 23 de colegi din toată lumea, profesioniști din domeniul medical, doctori, psihologi, psihiatri. În prima noastră seară a avut loc ceremonia. Erau șase șamani și noi cei 24. Eu nu am avut niciun fel de experiență profundă, deși eu eram cel care conduce aceste retreat-uri… experiențele mele sunt deseori oarecum distante. Așa că acești șamani mi-au trimis o delegație a doua zi dimineața și mi-au spus: Nu putem lucra cu tine în această ceremonie pentru că ai prea multă energie întunecată. Și asta ne afectează incantațiile și modul în care lucrăm cu alți oameni. Așa că, practic, m-au dat afară din propriul meu retreat. Oamenii plătiseră o grămadă de bani să vină din întreaga lumea să lucreze cu mine și, pe nepusă masă, șamanii mi-au spus că nu o pot face. Ce au făcut, în schimb, a fost să îmi ofere să iau parte la ceremonii private o dată la două seri, în timp ce voi, restul aveați cinci. Unul dintre cei șase șamani urma să lucreze cu mine. Ceilalți cinci urmau să lucreze cu voi, restul. Oamenii aceia nu știau cine sunt. Îmi știau numele, dar atât, nimic altceva. Nu știau că sunt autor internațional, vorbitor și toate celelalte. Nu știau nimic nici despre copilăria mea, și anume că sunt evreu născut în Budapesta chiar când aceasta a fost ocupată de naziști în 1944. Dar iată, ce mi-au spus: Noi simțim că tu ai lucrat foarte mult cu traume în viață, cu foarte mulți oameni traumatizați și le-ai absorbit trauma și stresul, fără să te purifici de ele. De aceea energia ta este atât de întunecată. Și, mi-au mai spus așa: Noi credem că atunci când erai foarte mic, ai trecut printr-o mare sperietură, pe care nu ai depășit-o încă. Repet, nu știau nimic despre mine și era adevărat. Era absolut adevărat! Așa că m-am izolat, am stat singur, am făcut yoga, am meditat. M-am plimbat în pădurea tropicală și o dată la două seri participam la o ceremonie. N-o să intru acum în detalii legat de ce mi s-a întâmplat; voi spune doar că la a cincea ceremonie am trăit o experiență intensă, extraordinară. O experiență intensă, care m-a zguduit. Scriu despre asta și în noua mea carte. (n.r. „The Myth of Normal: Trauma, Illness, and Healing in a Toxic Culture”)

Ce mi-au mai spus după aceea este că atunci când au auzit că va veni un grup de profesioniști din domeniul medical, majoritatea medici, s-au gândit că vor avea o sarcină ușoară, pentru că mi-au spus ei: Noi lucrăm mereu cu oameni traumatizați și le absorbim energiile, dar ne purificăm de ele după. Și ne-am gândit că voi, medicii, faceți același lucru. Dar nu, voi nu faceți asta, iar noi nu am mai întâlnit niciodată un grup atât de greu și întunecat. Îmi amintesc că ne-au întrebat cum putem vindeca și ajuta oameni, când avem atâta întuneric în noi? Asta au simțit ei la mine și asta au simțit și la voi, ceilalți.

Exact așa s-a întâmplat. Dar, după această experiență a fost o schimbare foarte puternică în paradigma medicală, dacă pot spune așa. Eu sunt psihiatru, psihanalist, dar nu am mai vorbit niciodată până atunci, în termeni de vindecare. Așa cum știi, noi nu folosim termenul de vindecare, noi folosim termenul de tratament, diagnostic. Avem un diagnostic, avem un tratament, avem un remediu. Dar, pentru mine, asta a fost o foarte puternică schimbare de paradigmă, în raport cu vindecarea.

De fapt, aș spune că în domeniul psihiatriei, nici măcar nu se vorbește deloc despre vindecare. Nu se vorbește despre vindecare deoarece habar nu au cum să vindece depresia, tulburarea bipolară, ADHD-ul sau psihoza. Se pot controla simptomele, asta se poate face, dar nu se vorbește atât despre vindecare. În noua mea carte vorbesc pe larg despre întreaga paradigmă psihiatrică. Există un singur mod de a vorbi despre un fenomen sau altul, și acela este prin a-i pune etichete. Noi, ca medici, vrem să încadrăm totul într-o paradigmă medicală, după cum spui tu. Dar există și alte moduri de a privi lucrurile. De exemplu, eu am fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate și una dintre cărțile mele este pe această temă. Știu că a fost publicată și în România. Așadar, oamenii spun că am ADHD. Am. Dar oare este adevărată această formulare? Gândește-te. Am un telefon mobil; pot pune mobilul jos. Pot ridica mobilul, îl pot arunca. Este un lucru distinct de mine. Când spun că am ADHD sau că am depresie, este lucrul acela distinct de mine? Este un proces care se întâmplă în mine? Evident, nu este un lucru distinct de mine. Este un proces din interiorul meu. Cum s-a declanșat procesul acela în interiorul meu? S-a declanșat din pricina vieții mele sau ce mi s-a întâmplat când eram copil mic? Ce s-a întâmplat? Ce fel de viață am dus ca adult? Ei bine, cei mai mulți psihiatri pur și simplu nu înțeleg că se gândesc la aceste lucruri ca la niște lucruri pe care le au oamenii, dar nu știu să pună multe întrebări despre ce fel de viață a avut persoana aceea, care ar putea explica, poate, de ce este activ procesul acela în interiorul oamenilor. Dar, dacă începi să întrebi: cum s-a declanșat procesul acesta în tine și te uiți la viețile oamenilor, poate că îi poți ajuta să se vindece. Poate vei putea ajuta oamenii să abordeze procesul acela într-un mod pozitiv, activ și intuitiv. Asta e foarte diferit de: poftim o pastilă. Ia-o și sună-mă peste două săptămâni. Și, apropo, nu am nimic împotriva pastilelor, doar că ele nu tratează procesul în adâncime. Nu fac decât să înăbușe simptomele.

Când vorbești despre proces, de fapt, vorbești despre sentimente, nu-i așa, sunt sentimentele pe care le simțim. Tristețe, fericire. Suntem obișnuiți să punem aceste sentimente în două cutii, sentimente negative și sentimente pozitive; și pentru sentimentele negative trebuie să-ți dăm niște medicamente, pe care să le arunci, dacă nu sunt bune.

Ei bine, știi, când vorbesc despre proces, poate că vorbesc despre sentimente, dar nu vorbesc neapărat despre lucruri, fiindcă uneori problema este că oamenii nici măcar nu știu ce simt. Vreau să spun că sentimentul este ceva ce simți și de care ești conștient. Dar mulți oameni, de exemplu, au o mare furie. Însă nu sunt conștienți de furia pe care o conțin. De ce nu simt furia? Pentru că, în copilărie, nu li s-a permis, așa că au trebuit să o ignore, să o reprime, să o împingă undeva în adâncime, într-o asemenea măsură, încât nici măcar nu știu că sunt furioși. Apropo, ce cuvânt folosim când împingem ceva în jos, când înlăturăm un lucru? Cum spunem? În engleză, se numește, depresie – a (de)presa ceva înseamnă a-l împinge în jos. Așadar, depresia nu este un sentiment de furie, ci doar o dispoziție în care te simți înstrăinat, plictisit și suferi. Dar nici măcar nu simți un sentiment adevărat.

OK, dar cum? Cum ajungi să simți sentimentul?

Aici intervine ajutorul de specialitate. În primul rând, sentimentele tind să iasă la suprafață, într-un fel, în viețile oamenilor. Dar ei nu știu care e substratul acelor sentimente. Asfel că e posibil ca, foarte des, oamenii să simtă furie pentru că întârzie autobuzul cinci minute. Și nu știu că ceea ce simt cu adevărat este suferința și dezamăgirea trăite în copilărie pentru că nevoile lor nu au fost satisfăcute. Brusc, îi apucă: a întârziat autobuzul, e groaznic! Dar nu, nu e așa, este vorba despre ce ți s-a întâmplat în copilărie. Ce vreau să spun este că sentimentele se manifestă uneori. Indirect, apar neașteptat. Iar alteori trebuie să stai de vorbă cu oamenii și să îi întrebi despre copilărie, ce li s-a întâmplat și ce sentimente au. Dacă oamenii se simt în siguranță, vezi tu, motivul pentru care sentimentele sunt, de fapt, reprimate la vârsta de doi sau trei ani este pentru că nu s-au simțit în siguranță să le dea curs. Fiindcă, dacă mă înfurii, mami n-o să mă placă și nu o pot lăsa pe mami să nu mă placă pentru că atunci nu voi supraviețui, așa că le voi da deoparte. Îmi voi ignora sentimentele. Pentru că, ei bine, dacă vin și vorbesc cu mine sau cu tine sau cu oricine și se simt în siguranță, asta le dă permisiunea să simtă ce se află în interiorul lor. Prin urmare, lucrul de care au oamenii nevoie pentru a fi complet în contact cu sentimentele lor este siguranța emoțională.

Cum poți descrie siguranța în acest moment în care se află lumea? În cabinetul de psihoterapie, înțelegem ce înseamnă acest concept de siguranță. Dar ce este siguranța în zilele noastre?

Ei bine, vezi tu, nu a existat niciodată o siguranță absolută în lume. Ce vreau să spun, oricând puteai fi lovit de fulger, omorât de cutremur, lovit de autobuz, știi, așa că nu există siguranță absolută. Iar în unele locuri din lume, precum Europa de Est unde ne aflăm noi și după cum vedem chiar în momentul de față, din nou, există tot felul de pericole istorice. Și, fie că ești român, maghiar, sârb, croat, ucrainean sau rus, polonez, ceh există frământări permanente. Dar când vorbesc despre siguranță, nu mă refer la certitudine absolută. Mă refer la faptul că, dacă, vin în cabinetul tău să simt că tu mă vei accepta, că nu mă vei judeca, că nu mă vei respinge, că vei fi curios în ceea ce mă privește și vei avea puțină compasiune pentru mine și ești aici să mă ajuți. Așadar, siguranța nu înseamnă absența unei amenințări, a unui pericol, ci și prezența contactului uman. Așa că, atunci când vorbesc despre siguranță în acest sens, vorbesc despre contactul acesta.

Am o altă întrebare importantă. De ce au nevoie oamenii în perioada aceasta, ce înseamnă contactul astăzi, pentru că ce am simțit noi, ce am simțit eu în pădurea amazoniană și a avut un efect profund vindecător pentru mine, a fost contactul cu ceilalți, cu natura. O știam și înainte, știi, rațional, dar nu simțeam. Dar ce înseamnă contact astăzi?

Ei bine, pentru asta trebuie să ne uităm la natura umană. La cum am evoluat ca ființe umane, milioane de ani am fost în contact foarte apropiat unii cu alții – cete mici de vânători-culegători, erau cu toții împreună. Egoismul era necunoscut, pentru că amenința întregul trib. Nu conta decât ce puteam face pentru întregul grup – să avem grijă unii de alții, să ne oferim lucruri unii altora. Și, dacă te uiți la culturile tradiționale, ei oferă foarte mult. Nu prea cer și nu prea există competiție. Oferă enorm. Asta este cultura lor. Lucru care se întâmplă pentru că așa am evoluat. Așa că, practic, astăzi avem o cultură care este, în mare măsură, împotriva naturii umane. Ei bine, natura umană există, dar nu înseamnă că se va împlini. De exemplu, dacă aș avea, știi ce este o ghindă. O ghindă? Știi care este natura ghindei? Ce ar trebui să devină ghinda? Ar trebui să devină un stejar. O plantezi în pământ și ea va deveni un stejar mare. Așadar, natura ghindei este să devină stejar. Dar ce se întâmplă dacă pui ghinda pe biroul meu? Va deveni stejar? Nu, dar știi de ce? Deoarece, chiar dacă asta este în natura sa, să devină stejar, natura aceea are nevoie de condițiile potrivite pentru a se dezvolta. Același lucru se întâmplă și cu oamenii. Avem o anumită natură, dar dacă ne pui într-un mediu care nu este prielnic acelei naturi, lucrurile se vor denatura. Vom deveni ce nu am fost meniți să fim. Cu cât ne-am îndepărtat mai mult de natură, cu atât ne-am îndepărtat mai tare de propria noastră natură umană. Și asta se întâmplă și în clipa de față. Așa că, atunci când ești în pădurea amazoniană, cu indigeni, care duc această viață de mii de ani și care cunosc natura, cunosc fiecare plantă, vorbesc cu fiecare floare, știu să folosească toate drumurile și fiecare frunză, într-un scop medicinal sau pentru a se hrăni. Ascultă copacii și rămân în contact cu natura. Și te călăuzesc în acest mediu uimitor, în natură și ești alături de alți oameni, cu aceeași misiune. Acum te-ai întors acolo unde trebuia să fii din capul locului. Firește, te trezești la viață, firește, dacă ești conectat și te simți mai bine tu cu tine decât oricând.

Da, Gabor, dar știi, noi trăim în orașe mari. Nu avem acces la puterea pe care o au curanderos (vindecătorii). Câteodată, nu avem nici măcar un copac, pe o rază de un kilometru.

Da, este adevărat. Și, evident, nu ne putem întoarce la acel mod de viață. S-a dus. Dar dă-mi voie să-ți pun o întrebare. Cum stau eu aici pe scaun, vorbind cu tine, îți faci griji că mă voi desprinde și voi pluti spre tavan, că voi începe să zbor? Îți faci griji în privința asta? 
- Nu. De ce nu încep să plutesc spre tavan ca o frunză sau ca o pană? De ce nu?

Nu știu. (Râsete)

Cum nu știi? Ai auzit de gravitație? De-asta nu încep să plutesc. Pentru că gravitația mă ține aici. Acum, dă-mi voie să-ți pun următoarea întrebare. Dacă aș fi trimis pe Lună? Ce mi s-ar întâmpla acolo? Aș începe să plutesc.

Da.

De ce? Pentru că, pe Lună, gravitația nu este la fel ca pe Pământ. Așadar, ce fac oamenii când merg pe Lună? Cum reușesc să nu plutească, cum rămân cu picioarele pe sol? Poartă încălțăminte grea. Și un costum greu. Nu? Pentru că știm că forța gravitațională de pe Lună este mult mai mică decât a Pământului. Prin urmare, putem compensa. Ei bine, societatea modernă a pierdut o mulțime de lucruri, dar totodată, am câștigat o mulțime de lucuri. Acum, dacă suntem conștienți de asta, putem compensa. Poate că nu există niciun copac pe o rază de un kilometru în jurul tău. Dar, pentru Dumnezeu, țara voastră e plină de munți, copaci, păduri, văi, lacuri și locuri frumoase. Duceți copiii acolo regulat. Oamenii ar trebui să meargă acolo regulat, știi. Și în orașul tău, București, clădirile acelea imense și monstruoase pe care…

-… le-a construit Ceaușescu…

-… dărâmați-le și plantați o pădure. Sau faceți ceva, știi? Pentru că acele blocuri, acele clădiri mari, sunt făcute să vă facă să vă simțiți foarte mărunți ca oameni. Dar, în raport cu natura, nu suntem mărunți. Pentru că facem parte din natură. Așa că, dacă ne dăm seama că facem parte din natură, nu ne mai simțim mărunți. Dar scopul acelor clădiri a fost să vă facă să vă simțiți mărunți în comparație cu conducătorul vostru, în comparație cu autoritatea. Prin urmare, dacă știm aceste lucruri, hai să construim orașe în care ne exprimăm cunoașterea. Nu se pune problema că trebuie să ne întoarcem la un vechi mod de viață. Este imposibil. E vorba despre, dacă mă duc pe Lună, trebuie să știu cu ce condiții mă voi confrunta acolo și trebuie să compensez. În același mod, dacă vrem să trăim în civilizația modernă, trebuie să știm ce am pierdut și să compensăm asta. Dacă suntem conștienți, putem să o facem, dacă nu suntem conștienți, nu o putem face.

Deci, în primul rând, trebuie să conștientizăm! Mi-ai spus că meditezi, că faci lucruri de genul acesta care te ajută.

Toată lumea trebuie să găsească ceva. Eu, de exemplu, obțin rezultate mai bune înotând decât meditând. Când înot, inspir adânc, expir și fac asta timp de 50 de minute. Pentru mine, este un fel de proces meditativ, de calmare. La sfârșit mă simt foarte diferit față de cum eram când am început. Pentru unii oameni funcționează meditația, yoga, plimbările în natură, rugăciunile, cântatul, incantațiile, să compună muzică, să creeze, să meargă pe jos.

The Five Great Fears

The Five Great Fears 1200 686 gabi

by Lewis Richmond, www.lionsroar.com

October 2, 2020

 

 

In Zen we say, “Life and Death is the great matter.” This is a kind of exhortation to take spiritual practice seriously, but as my teacher used to say, “Don’t be too serious.” There is a little ego in being too serious.  Anyway, life and death are two sides of the same coin. They arise together. This is the Buddhist view. And so the fear of dying is also fear of living. Fear arises toward both.

So what is this fear? What are we afraid of?

Fear is a protective reaction of the ego. Ego wants to hold, to have, not to let go. In the sutras this is sometimes referred to as the “tight fist.” Ego is afraid that unless it holds onto what it has, it won’t get what it needs. “At least I have this!” it thinks. “Better to hold on to what I have than take my chances by letting go.”

So one of the things ego really likes holding onto is life — being, existing, breathing. It’s like the line from the movie Chinatown (spoken by Jack Nicholson, who has just had his nose injured by a bad guy) — “I like my nose. I like breathing through it.” This is ok as far as it goes—we need to take reasonable precautions — but a life that subsists inside a clenched fist is a rather constricted life. The ego fears death, but this fear also bleeds into life.

A life fully lived — a fearless life — is the life not of the clenched fist, but the open hand. When you see a Buddha statue with an outstretched open hand, this represents fearlessness and generosity. A Zen koan says, “If you have a staff, I’ll give you a staff.  If you don’t have a staff, I’ll take it away.” Staff of life and death, stuff of life and death.

A nurse’s assistant, a man who also held a black belt in judo, once said to me as I lay in bed, recovering from a deathly illness, “No fear. No fear.”

  1. Death

Buddhism’s Five Great Fears are fear of death, fear of illness, fear of losing your mind, fear of loss of livelihood, and fear of public speaking. I think that reason Buddhism calls these “great” fears is because each of them mobilizes the full force of our nervous systems’ threat response (which is why the panicky fear of public speaking is included in the list). Today I’d like to talk about the first of them — fear of death.

For most of us who are not ill or overly neurotic, fear of death seems distant and theoretical. It’s only when we step off a curb or do a bungee cord jump that our ancient primate neurology overwhelms all rational thought and we are flooded with panic.

In reality, death is an everpresent reality; it lives at the boundary of self and ego and defines our life. We are alive because we are not dead; though our daily life is filled with the mental jumble of thoughts, feelings, and plans, at another level we have a low-level vigilance system that is always looking out for existential threats.

As we age this vigilance system changes. In addition to monitoring moment-to-moment threats such as an oncoming car or a loose banister, our threat scanning starts to intuit a distant but slowly approaching dark cloud — the approaching end, the ultimate boundary. Often it is the sudden death of someone close that brings this home; and then the frequency of hospital visits and funerals slowly starts to pick up speed, like a drumbeat in the jungle.

The Buddhist approach to all of this is quite practical, really. Buddhism understands that from the standpoint of the ego the prospect of death is literally inconceivable. The ego cannot imagine being dead. It has no reference point for it. But there is another aspect of awareness that not only can understand it but already knows about it. There is a saying in the Zen tradition, “Birth and death are the great matter.” That is where actual Buddhist practice takes root.

  1. Illness

The second of the five great fears in Buddhism is the fear of illness. In the time of the Buddha, and for most of human history until quite recently, this was a formidable fear indeed. Disease was everywhere. Infants and small children, as well as adults, were regularly taken away by cholera, diphtheria, influenza, smallpox, and other infectious diseases that today are curable or controllable. How quickly we forget that penicillin — and all subsequent antibiotics — was only discovered a little over a hundred years ago. In America and other industrialized countries where people have access to modern medical care, we live in a bubble of seeming safety.

I say seeming because the fear of illness is deep, and never far from the surface. In dharmic terms, fear of illness, like fear of death, is rooted in our ego identification with the body, and the constant low-level vigilance about threats to it which is hardwired into our nervous system. Some traditional Buddhist monastic training — so punishing to the physical body, with its poor diet, exposure to heat and cold, and little sleep — is designed in part to cut through this identification with the body, so that we can see a deeper reality than ego. Such training is possible for the young and hardy, but these days people of all ages and physical conditions — including those with chronic illnesses — want to practice the dharma. We need to find other ways.

I have been ill a lot in my life. I count ten years out of my life when I was either fighting a life-threatening illness or weak and in recovery from one. Illness has been central to my practice life. I have had to deal with it; I had no choice. During any of my illnesses — cancer, neck injury, encephalitis — I would think, “I’d give anything not to be this way.” But I was that way, and there was no choice. Illness was a harsh teacher, but now that I look back, I know that illness also brought me gifts, not the least of which is some freedom from fear about it. When you have gone through the worst, nothing is worse by comparison. The ego is a little liberated from its anxieties.

In a passage in Kurt Vonnegut’s Slaughterhouse-Five, prisoners of war are marching in the dead of winter. Everyone is frost-bitten, shivering, and miserable. Occasionally someone keels over, dead, but the German guards of course force the rest to keep going. One prisoner kept trying to cheer everyone up with this litany: “Cold, this ain’t cold. Troy, New York, winter of ’36 — now that’s cold!”

He keeps saying this in a cheery voice, trying to distract the other men from their suffering — right until the moment he himself keels over, dead. His litany, I’ve often thought, was a kind of mantra against fear. He knew about Troy, New York, winter of ’36. He had had some training.

  1. Dementia

What a downer of a topic! Who wants to think or talk about dementia, Alzheimer’s, losing one’s mind? Yet it is the “third great fear” in Buddhist teaching, so clearly the ancient Buddhists wanted to talk about it. They knew that the best way to transform and dissolve fear is to face it.  Well, today I’m going to try something that may not be possible — find a positive, uplifting, and encouraging way to talk about this.

Well, let’s start by being honest: pretty much everyone over a certain age either knows someone who has dementia (maybe a parent) or worries about getting it themselves, or both.  It’s the new great taboo topic, replacing sex and money.  Try bringing it up at a party and see how far you get.  Let’s also point out one obvious bright side: until recently most human beings didn’t live long enough to acquire dementia, so this illness is a byproduct of modern medicine’s gift to us of longevity.  I somehow doubt that anyone reading this is uplifted by that fact, however.

I said in an earlier post that ego can’t conceive of death.  But it can conceive of losing control, of losing its capacities, of witnessing its own slow dissolution.  For many people that prospect is more terrifying than death, precisely because not only can we conceive it, we can watch the devastating toll it takes on other people and their families.

So this fear is the big kahuna, so to speak.  But until the day comes that you get that diagnosis, what is this fear, really? It is nothing more than a thought form, something that might be – that could be, that would be – terrible if it were real, but isn’t real now.  What a teaching! The lesson of all Buddhist teaching, really, is that most of what we think is real is just a construction out of the bits and pieces of memory, sense perception, imagination, and emotion — the flotsam and jetsam of body and mind, what Buddhism technically calls the five skandhas or “heaps.”  See through this construction project and freedom dawns.

Yes, terrible things could happen to us, at any time.  Terrible things are happening right now, everywhere.  If you would like to scare yourself, make a mental list of such terrors, go over it several times until your heart pounds, and prepare yourself for a sleepless night.  If you would like put some space around these fears, here is a teaching that Thrangu Rinpoche gave once when asked directly what happens to practice and wisdom when a person has Alzheimer’s.

“The sense faculties and mental processes are damaged,” he said, “but the underlying buddha-nature is unchanged.”

These words provide a strong hint as to what this buddha-nature might be, and what its qualities are.  One of them, according to the teachings, is luminosity.

I don’t know if I have succeeded in making the topic uplifting, but I’ve managed to write about the unspeakable and I’m still here. I hope you are too!

4.Loss of Livelihood

The fourth “great fear” of Buddhist teaching is “fear of loss of livelihood.” It is interesting that this doctrine was formulated by monastics living a life of mendicancy and voluntary poverty. One would think that the vow of poverty would liberate monks from the ordinary anxieties of earning a livelihood, but of course, the monks and nuns were utterly dependent on what was put into their begging bowl by local villagers. If nothing was put in, there would be no meal that day. The fear of not being fed or having our material needs taken care of is deeply human, and not just human. Every creature lives with this fear. It is basic.

All of us have just gone through a time of such anxiety. Millions of people have lost their jobs. Many peoples’ life savings were depleted and have still not fully recovered. Buddhism is right; this fear is a “great” fear. It keeps us from sleeping at night. It causes panic attacks and depression. It predisposes us to drink or drugs and stresses relationships and marriages. Even for otherwise healthy people, this is a big one. What does Buddhist practice have to offer us, especially if we are older and are not able to envision making a new start and recovering what we have lost?

First of all, it is only among the middle-class and above in America that we can routinely assume much real financial or material security. Most people in the world today never have such security, and in some parts of the world people are like the Buddhist monks of old — they never know from one day to the next whether they will have enough food for themselves or their children. So here most people (but by no means all) start from a baseline of basic needs being reasonably met.

What Buddhism teaches us is that clinging to anything as a “baseline” (whether it is our physical body, food, money, or a home) creates a baseline of anxiety as well. Suffering is caused by clinging — that is core teaching. Fine, we say, now that I just lost my home I know that. What else have you got for me?

What Buddhism has for us is the upside of continuous change — the possibility that things might change for the better. Even when we are old, even when we are ill, even when our life is a sea of compounding losses, there is always this next moment, this next breath. This is the principle of “every breath, new chances.”

This is something that one of my early Zen teachers liked to say. As I said before, this is the “upside” of the fact that everything changes. One of the hallmarks of negative mind-states such as sadness, grief, or depression is the sinking conviction that this is it, nothing will ever change for the better. This is the “death-spiral” or feedback loop that sends people deeper and deeper into despondency. During one of my illnesses, I experienced this and I can testify to the incredible certainty with which my mind viewed my condition as unalterable and permanent. At one point, my wife was reduced to repeating to me over and over, “This is temporary!”

I remember thinking, “Oh, fine. She’s just saying that to cheer me up. No good. I know better.”

Of course, she was right. And when I did get better and looked back, my state of mind during that dark period now seemed deranged. But the Buddhist view of our ordinary confused and emotional mind-states is that they are all in some sense deranged. The belief that anything will last, or stay the same, or never change, is rather deranged, and not at all in accord with reality. But we persist on thinking that way because we cling to whatever we have, even if it is a tiny cleft in the rock of our suffering.

Fear of loss of livelihood: there is no getting around the fact that for many people, the loss of a job or home or life savings is indeed irrevocable, and perhaps for the rest of their life there is no getting those things back. In that sense it is like having your leg amputated — you never go back. But of course, amputees learn to adjust, change, and go on, and most often revive to lead full and engaged lives. When Buddhism teaches that things can and often do change for the better, it is not necessarily the “better” that we prefer or imagine. In fact, it is not “better” — in the sense of comparing it to some former state — at all. It is just something else, something new, the next thing.

Every breath, new chances. But do we notice? That’s the trick.

  1. Public Speaking

The fifth “great fear” of Buddhism is, strangely enough, the “fear of public speaking.” The other four — fear of death, fear of illness, fear of dementia, and fear of loss of livelihood — are so obviously great fears that it is curious that fear of public speaking is included with them. Certainly, those who have this fear can report that it is paralyzing — similar to a panic attack. One person I know who had this fear said, quite calmly, that they would prefer to slit their throat rather than speak before an audience.

There is little teaching or analysis in the Buddhist texts about this fear, so I can only guess about it. Certainly, monks did have occasion to speak before crowds — it was part of how they supported themselves — so clearly this particular kind of stage fright was well known in the ancient world. I actually think that this fifth fear is a clue to the other four. All five mobilize the “red alert” threat machinery of our nervous system — the racing heart, the shortness of breath, the overwhelming sense of being out of control. And what is this “red alert” machinery? It is the last-ditch survival strategy of the organism, the ultimate ego defense. It is the face of panic.

Trungpa Rinpoche was known to admire panic as an extremely creative way to break through the bonds of ego. I wish I had the exact quote, but it was something like that. Panic is the true face of ego, with all the civilized overlay stripped away. This is not to say that awakened people cannot experience panic. Suzuki Roshi, my teacher, wrote eloquently of his panic experience of near-drowning. He appreciated the experience and felt that it helped deepen his practice.

I don’t recommend panic as a new kind of spiritual experience, but these five great fears are, I think, about panic, and what can be learned from panic. The most important lesson is that panic is something we can get through. Rarely do people actually die of panic, although the thought of dying, literally or figuratively, is what causes the panic. Once, due to a neurological illness, I was in a panic some part of every day for nearly a year. It was about as bad as anything can get. But strangely, now that I am recovered, I don’t seem to be as fearful about things as I once was. I can’t claim that this is due to any great emerging wisdom, as much as long familiarity with panic. As one of my doctors said to me, “You’ve been to the mountaintop of anxiety. It kind of got burned out.”

Incidentally, for those who actually suffer from fear of public speaking, beta-blockers are a good medicinal remedy. And I have been told that it is one of the easier phobias to cure through desensitization. No need to slit your throat — about that or anything else, really. Life itself is hard enough without imagining that level of drama.

despre Initiere

despre Initiere 150 150 gabi

Mircea Eliade, Nasteri mistice:

Initierea se afla in miezul oricarei existente umane autentice. Si aceasta din doua motive: pe de-o parte, pentru ca orice viata umana autentica presupune crize profunde, incercari, suferinta, pierderea si recucerirea eului propriu, “moarte si inviere”; pe de alta parte, indiferent de gradul de impliniri la care a a juns, la un moment dat orice om isi vede viata ca pe un esec.

In astfel de momente de criza totala, numai o singura speranta pare sa ofere o solutie: aceea de a-si lua viata de la capat. Daca putem spune ca initierea constituie o dimensiune specifica a existentei umane este inainte de toate pentru ca numai initierea confera mortii o functie pozitiva: aceea de a pregati noua nastere spirituala, accesul la un mod de a fi nesupus actiunii devastatoare a Timpului.

despre Gandire

despre Gandire 2048 1833 gabi

Gandirea este un instrument al mintii care ajuta fiinta in scopuri precise, pentru a face  sau a avea. Gandirea apartine unui anumit nivel al constiintei, cel instrumental (faptic, logic, concret).

Cunoasterea fiintei umane inseamna mai mult decat intelegerea modului sau de gandire sau functionare logica (indiferent de logica propusa). Mai inseamna ambitiile, idealurile, valorile, talentele si abilitatile, simtirile acelei fiinte unice.

Daca ne folosim doar gandirea in calauzirea propriei vieti vom avea o cale limitata.

Daca ne folosim doar gandirea in cunoasterea altor fiinte vom avea o intelegere limitata.

 

GC