Psihonautice cotidiene

Psihoterapia și budismul Zen. Ambivalența.

Psihoterapia și budismul Zen. Ambivalența. 480 500 gabi

Consider psihoterapia o stiinta derivata si inrudita, in felul acesta, cu psihologia, medicina, sociologia, filozofia, antroplogia, religia….

Scolile de psihoterapie, in variile si multiplele lor forme si nume, conceptualizeaza ambivalenta ca un fenomen psihic natural, universal uman: “Te iubesc si te urasc in acelasi timp, si asta ma innebuneste”. Ambivalenta, in firescul ei, poate lua si forme mai putin prietenoase, si atunci vorbim de patologie. Nuantele in care diferitele forme de psihoterapie lucreaza cu ambivalenta sunt date, mai degraba, de scopul pe care si-l propune respectiva abordare fata de gestionare ambivalentei, si, in niciun caz, disparitia ei, vindecarea sau eliminarea acestui fenomen.

De exemplu, psihanaliza ne propune sa contientizam originile personale, unice din istoria noastra, ale ambivalentei, sa constientizam modurile individuale de aparare fata de trairile neplacute ale ambivalentei, sa intelegem conflictul ambivalentie si, astfel, prin ventilare, catarxis si, poate, prin anumite schimbari in structura psihicului, a mecanismelor de aparare sau in modurile de raspuns la ambivalenta, vom dobandi o putinta mai sanatoasa de gestionare a propriei energii conflictuale, din ambivalenta. Uneori intalnim ambivalenta sub numele de principiul monedei: pe o fata a monedei este iubirea, pe cealalta fata a monedei este ura…..samd.

Interviul motivational (si cumva toate scolile directive) ne invata, ca solutie la momentele in care vartejurile nesfarsite de nuante si culori al ambivalentei prind forme foarte tulburatoare, sa alegem dintre cele doua variante pe care ambivalenta le propune, renuntand, cel putin temporar, la cealalta. Sa alegem o directie clara si sa depunem toata energia in acea directie. Astfel domolim furtuna, obtinem o stare de liniste psihica ce ne permite continuarea drumului. Drumul ne va scoate in cale alte si alte furtuni ale ambivalentei si, fiecare dintre noi dupa cum Doreste, ce Abilitati are, ce Nevoi are si pentru ce Motive………..va alege din nou si din nou. “Uneori, orice alegere este mai buna decat nicio alegere.”

Terapiile umaniste considera ca intalnirea intre doua fiinte umane are putinta, intr-un fel sau altul, de a domoli orice furtuna psihica. Prin empatie, intelegere, feed-back, continere, caldura, iubire de la o alta fiinta umana, omul poate accesa propriile resurse necesare pentru domolirea furtunii ambivalentei. Cum?…..fiecare cu resursele lui, care intotdeauna sunt acolo!

 

Esenta budismului Zen este sa iti accepti ambivalenta in toate si cele mai ascunse, nebanuite si negandite forme si aspecte ale vietii. Odata ce o accepti, inveti sa traiesti cu ea……inveti sa invarti roata contradictiilor si a lucrurilor opuse: negru si alb, intuneric si lumina, asemanare si deosebire, unul si multitudinea, finitul si infinitul, iubire si ura, prieten si dusman etc etc. Budismul Zen ne propune sa invatam sa traim in aceasta furtuna a ambivalentei, “in cea mai zanatica incalceala, acolo unde pasiuni violente bantuie cu o furie de nedescris”, cu alte cuvinte sa traim viata cu toate vicisitudinile ei. Un proverb japonez spune: “de sapte ori rasturnat, de opt ori ridicat”. Cum sa reusesti sa traiesti in acest uragan? Budismul Zen are sase virtuti fundamentale care ar putea reprezenta o cale. In esenta, si intr-un limbaj mai degraba occidentalizat, aceste virtuti sunt: sa daruiesti, sa urmezi anumite reguli pentru o viata in pace si armonie cu altii, sa poti trece cu rabdare prin umilinta, sa ai energie pentru lucrurile bune, sa te antrenezi in a avea o stare de spirit calma in orice situatie (si asta necesita mult antrenament) si sa muncesti pentru o  intelepciunea transcedentala. Ei spun ca prin acest mod de viata cele doua laturi ale ambivalentei “se unesc ca o identitate vie a contradictiei”. Si ca toata puterea “eului” provine din aceasta identitate, in permanenta miscare, schimbare.

 

Atat psihoterapia cat si budismul Zen par a fi preocupate de a ne invata cum sa facem fata acestei furtuni. Fiecare cu limbajul si conceptele sale, fiecare adaptat lumii in care se gaseste, mai la rasarit sau mai la apus. Si, fiecare in misiunea sa, mai face si multe altele!!

Citatele sunt din Daisetz Teitaro Suzuki (1870 – 1966), profesor de budism la Universitatea Otani din Kyoto, Japonia.

 

 

 

 

 

singurătatea

singurătatea 6000 4000 gabi

Cred ca singuratatea este o alegere! Si ma refer aici la omul occidental, pentru restul nu stiu…..In toate aceste vorbe ma refer la singuratate ca stare de baza, ca fel de fiintare, ca traire completa.

Spun ca singuratatea este o alegere in opozitie cu intelegerea generala ce afirma ca singuratatea este un fel de dat al destinului, provocare a divinitatii, pedeapsa pentru “….”, consecinta a unei neputinte individuale de orice fel ar fi ea, sau, in cel mai bun caz, o stare neplacuta pe care doar ghinionistii o au. In orice caz este ceva care vine peste tine fara ca tu sa poti face ceva si, in principiu, este rea!

Si mai spun ca singuratatea este o alegere ca un strigat de sila, durere si furie la vederea smiorcaielilor la care sunt martor in societatea occidentala, vaicareli sub argumentatia singuratatii. Pervers, de altfel, argument folosit de insasi esenta strucurii capitaliste pentru a-ti vinde orice altceva decat “sa ramai singur” si, astfel, mai bine dependent.

Cred ca singuratatea are doua mari si foarte dificile provocari. In primul rand trebuie sa poti sa alegi singuratea si, in al doilea rand, trebuie sa o poti obtine si, astfel, sa o poti trai!

Imi incep pledoaria cu o incursiune pseudo-antropologica…… omul este specie de haita! Asta inseamna foarte mult. Noi azi traim atat de natural si inconstient dependenta noastra de haita incat nu mai dam valoare a ceea ce avem din faptul ca suntem ‘de si din haita’ (Jung ne vorbeste foarte frumos si explicit despre aceste lucruri). Haita ne da putere (vezi “Unde-s doi puterea creste”), haita ne ingrijeste (vezi institutia familiei, mai ales in formele sale primitive unde intalnim familii numeroase, sau gasca, sau, in unele locuri, comunitatea, sau cuplul, sau…), haita ne da sens (vezi mestesugurile de familie, vezi dinastiile de avocati, doctori, circari, regi, vezi religiile etc), haita ne da identitate (de la gasca, cartier, oras, regiune, tara, continent pana la grupuri sociale dintre cele mai variate si bazate pe cele mai nastrusnice idei…muzica, jocuri, timbre, science fiction, manga, BDSM, queer, BMW, islam, psihanalisti, haita are reguli, haita are un lider, haita ne conduce placerile…..si cred ca multe alte lucruri importante aduce haita fiintei umane.

De-a lungul istoriei fiintei umane intalnim eliminarea unui individ din haita sa, cel mai des, ca fiind un soi de pedeapsa.

Imi continui pledoaria apeland la ceea ce m-a invatat psihanaliza. Pe scurt, ne nastem din fuziunea paradisiaca cu mama. Aparem pe lume dependenti de mama si devenim ceea ce suntem prin modul in care mama si tata ne intalnesc cu lumea. Acest lucru, aparent simplu, ne face sa fim in cea mai mare masura “in relatie” cu un altul – parintele. Plecand de la modelul acestor relatii primare (cu mama si tata) vom fi in permanenta relatie, de un fel sau altul, cu ‘un altul’. Acest “altul” va fi oricare dintre ceilalti ce ne apar in calea vietii si care vor dobandi (le vom atribui) rolurile de care noi avem nevoie sau pe care noi “stim” ca ei trebuie sa le joace in viata noastra. Vom cauta iubirea mamei, vom cauta ghidajul tatalui, vom fi intr-o grija fraternala, vom cauta sexualitatea cu un celalalt, vom avea compasiune fata de o alta fiinta, vom dori sa transmitem si sa lasam urme pentru altii etc. Individualizarea despre care ne vorbeste psihanaliza ne permite, daca reusim sa o dobandim cu bine, sa traim toate aceste modelaje (pre-determinari) intr-un mod mai sanatos, mai non-conflictual. Asta in sanatate, dar, daca punem la socoteala si marea patologie mentala, cu proiectii, fantezii de reparatie, identificari proiective, identificari, introiectii, perversiuni etc, vom vedea ca toate se intampla in relatie cu un altul, oricine ar fi el si ce forma va lua.  Psihoterapia ne va ajuta sa intelgem si sa integram intr-un mod sanatos toate aceste fenomene ale psihismului nostru. Dar nu ne va conduce catre singuratate, ci ne va calauzi catre o viata ‘in relatie’ (cu parteneraul/a, cu colegii, cu prietenii, cu oamenii, cu viata…) mai putin conflictuala, mai asumata, mai integrata, mai coerenta cu noi insine si, poate, mai consistenta.

 

Cu aceste doua argumentatii cred ca fiintei umane ii este foarte greu sa aleaga singuratatea. Pe bune, de ce???? Sa renunti la toate astea de buna voie? Ce sa pui in loc? Nici cel mai omnipotent dintre puternicii oameni ai lumii acesteia nu a avut pretentia ca poate fara toate cele descrise mai sus. Ba dincontra, cei care au dorit puterea maxima au dorit si posedarea a cat mai multor fiinte umane. Argumentul ca erau psihopati nu tine, caci si psihopatia lor tot din relatia primara cu mama sau cu tata le vine :)).

Pe romaneste, de ce dracu ar vrea cineva sa renunte la toate aceste beneficii ale ‘a nu fi’ in singuratate?? Si pe urma sa te mai si muncesti sa inlocuiesti tot ce primesti de la ceilalti prin alte mijloace, cel mai probabil singur……ups!

De-a lungul vremii oamenii care au ales singuratatea au fost fie intelepti/iluminati fie nebuni (psihotici, cum le spune psihiatria astazi).

Si mai ramane o parte, pentru cei care aleg singuratatea. Si anume, sa poata ajunge la ea si sa invete sa o traiasca. De aici incolo incepe un drum!! Cred ca acest drum este o renuntare la toate cele spuse mai sus….la legatura, la relatie, la placere si siguranta (cum ar spune psihanaliza), la statut, la sensul comun, la identitatea modelata, la puterea rolului, la linistea grijei…..si la multe altele. Cred ca asta este ceea ce numeste budismul ruperea atasamentelor. Cred ca acest drum este foarte anevoios iar la capatul lui……iluminare sau olanzapina, asta avem pana acum :))). Sau……..

 

Nu contest si nici nu vreau sa minimalizez durerea traita a momentelor de singuratate!! E tot ceea ce poate fi mai dureros pentru sufletul uman (si asta tocmai pentru ca este atat de impotriva firii omenesti)! E gol, e goliciune, e nonsens, e durere, e  tristete, e agonie, e furie, e invidie, e panica, dispare timpul si spatiul intr-un nonsens complet, e vinovatie, e multe altele rele………

Dar, revin la ce spuneam la inceput, m-am referit la singuratate ca stare de fiintare a unui individ. Caci, precum este cu momentele de fericire, asa este si cu momentele de singurate. Cu totii avem momente de singuratate cu tot pachetul neplacerii precum avem si momente de fericire magica. Poate acesta sa fie principiul monedei in cazul fericirii: pe o fata a monedei sunt momentele de fericire si extaz iar pe cealalta fata a monedei sunt momentele de singuratate si disperare. Iar in rest?…..in rest e viata! Si viata e grea si ne da multa treaba!

 

Este un eseu pentru momentele mele de singuratate, cand cred ca nimic bun nu mai poate exista in aceasta viata! Eu nu am ales singuratatea……inca :))))))))))).

 

 

 

 

 

sexualitate

sexualitate 150 150 gabi

Viata este grea, foarte grea si, astfel, orice invitatie la binete este un moment de magie. Doar unii pot/stiu sa traiasca un astfel de moment. Nu stiu de ce este asa….

Sexualitatea poate fi unul din aceste lucruri magice. Daca despovaram sexualitatea de toata instrumentalitatea sa occidentala putem avea magia la indemana.

Instrumentalitatea sexualitatii occidentale a capatat forme foarte variate, unele mai vechi si cu valente de conservatorism, altele mai noi si cu nuante de coolism sau hipsterism. Indiferent de formele, nuantele, argumentatiile, convingerile, (pre)judecatile sub care se desfasoara sexualitatea occidentala, astazi, aceste forme, nu ne lasa sa simtim, de fapt, binetea si magia ei.

Prin instrumental (instrumentalitate) inteleg folosirea sexualitatii cu un scop. Foarte important, cu un scop altul decat placerea senzuala, corporala, caldura umana, finetea trupului, excitatia sarutului, fluiditatea mangaierii, gustul coapsei, coerenta intalnirii trupesti, mirosul pielii, disparita limitelor si a timpului…..

Sexualitatea occidentala este:

– Pentru procreere. Si asta vine la pachet cu responsabilitatea si vinovatia de rigoare. De parca specia pentru perpetuare de grija noastra are nevoie. Cred ca aici ne visam cam omnipotenti. Sa lasam universul sau oricine ar fi creatorul sa decida….

– Pentru familie, pentru morala. Aici intalnim intreaga presiune de la asa zisa spiritualitate crestina sau morala crestina ce pune presiune pe sexualitate ca instrument al legaturii cu divinitatea. Si, pervers de altfel, creaza astfel unui soi de dependenta vinovata fata de regulile asa zise crestine.

– Pentru materialism. Aici este locul unde confundam maxim sexualitatea pura cu placerea vandabila, comerciala: “ia buca neamule”, “ia abdomen cu patratele”, “ia buza colagenata”, “ia sani balon, pula XXL si pizda umeda”….si gata, placerea este garantata! Atentie, mai ales ca e cu bonus: detergent, pasta de dinti, sapun, apartament, becuri, gaze….. Orice trebuinta a vietii se vinde cu promisiunea  orgasmului total. Ce Sheherezade….mai bagi un leu mai tragi o data, ca la pacanele :)).

– Pentru exprimarea statutului social…..

– Pentru afirmarea/exprimarea individualitatii…….

– Pentru trairea competitivtatii……

– Pentru a dovedi……

– Pentru a ne justifica actiunile pe care nu putem sa ni le asumam. Fac…….pentru nevasta…. pentru a cuceri femeia….. pentru a-l satisface pe al meu…

– Pentru a conditiona, lega, cere sau spune lucruri pe care nu suntem in stare sa le spunem. Prin folosirea legaturii sex – iubire sexualitatea a devenit o moneda de schimb intre doua fiinte umane. Cred ca placerea dragostei, simtirea din sexualitatea naturala nu este iubirea conditionata despre care noi, de fapt, doar vorbim.

– Pentru a nega singuratatea. De altfel, folosim sexualitatea pentru a ne trai majoritatea emotiilor. Anxietati, frici, tristeti, disperari, furii, indoieli…. le traim in sexualitate. Astfel aceasta devine un camp de lupta.

– Si cred ca pentru multe altele care imi scapa acum…….

Sexualitatea astazi are nume, multe si diverse. Homo, Hetero, Bi, LG, LGB, LGBT, Trans, Swing, Sado, BDSM, Queer, Bear, Leather, Trio, Grup, Lesbi……..si de aici incolo restul este politica!!!!!!….In ce tabara esti, ce opinezi despre tabara X, cum te intelegi cu Y, cum sa folosim pentru avansare sau retrogradare, pentru a-l bucura sau a-l nimici…..

Sexualitatea este ghidul psihanalitic al vietii unui om. Asa cica zice Freud prin una din cele mai sofisticate stiinte ale fiintei – psihanaliza. Cred ca Freud a simbolizat/conceptualizat fenomenele psihismului uman cu mare claritate, arta si intelepciune. Dar noi, urmasii lui, ne-am lasat cotropiti de ‘occidentalitatea’, ‘materialismul’ atotasigurator sau mai bine spus de spaimele noastre de nesiguranta si am “uitat” esenta principiului placerii, descris atat de frumos de insusi Freud. Sau, poate am dezvoltat mecanisme de aparare din spectrul rationalizarii pentru a ne ascunde de ceva ce nici noi nu intelgem…..placerea simtita! Psihanaliza azi poate vorbi despre placere cu mare arta dar oare o mai simte?????

Noi in occident avem treaba, si daca nu avem ne gasim. Asta face sa ne indepartam foarte mult de noi si stiu cat de cliseistic suna asta….! Bineinteles ca viata ne da multa, foarte multa treaba. Dar sa ramanem sa ne ocupam de firestile treburi ale vietii si sa nu ne inventam noi altele!

Si poate astfel vom re-descoperi magia placerii, magia sexualitatii omului viu!

Proiect pilot de Harm Reduction la festivalurile Waha și Transylvaliens

Proiect pilot de Harm Reduction la festivalurile Waha și Transylvaliens 150 150 gabi

Sunt foarte mandru de acest proiect:

http://color-mind.ro/1650-2/

Regatul lui Lo

Regatul lui Lo 150 150 gabi

Undeva în Nepal, într-un fel de coridor prin Hymalaya ce leagă Nepalul de vechiul Tibet (actualmente China), se află Regatului lui Lo. Un tărâm ascuns străinilor, o lume neatinsă de secole……Este un Regat Budist aflat pe platoul înalt al Tibetului. Este cunoscut de localnici ca Tărâmul lui Lo și aceștia îl numesc Lo Bas. Un cartografier european a denumit greșit acest ținut după numele capitalei, Lo Monthang, numind-ul Mustang (pronunțat după Moos-thang).

Ultimele forme de existență ale unei lumi pierdute se află în acest ținut – viața vechiului Tibet! Aici este locul unde Budismul Tibetan se regăsește în forma sa originală. Pentru că Mustangul este in Nepal, ocupația chineză nu a reușit să distrugă templele, să omoare preoții, să anihileze cultura tibetană precum au făcut-o în Tibet. Aici se regăsește viața tibetană precum era în urmă cu șase sau șapte sute ani (cam pe vremea lui Michelangelo sau Leonardo).

Din fericire lumea Tibetului s-a întins peste granițele fizice ale ceea ce noi numim Tibet (cel ce se găsește azi în China), în Butan și Sikkim, în părțile nordice ale Nepalului și Indiei, în Mongolia. Chiar dacă acum face parte din Nepal, Mustangul era, de fapt, un mic regat independent al Tibetului.

Până in anul 1993 străinii nu avut acces în Mustang. Acest fapt a avut legătură, pe de-o parte cu un soi de protecție față de invazia chineză dar și cu faptul ca nepalezi nu doresc străini în Mustang, pur și simplu.

Mustangul nu mai este tărâmul uitat dar, cu toate astea, foarte puțini turiști merg aici. Majoritatea turiștilor din Nepal sunt alpiniști sau trekkeri. Dar nici aceștia nu prea aleg Mustangul preferând Base Camp – urile din circuitele de pe Everst sau Annapurna. Poate și pentru că accesul în Mustang necesită un permis special (care este și destul de scump), poate și pentru că Mustangul este, de fapt, un deșert la mare altitudine (peste 2000 m, ajunge până la 4500 m). Poate că așa trebuie să fie……..și asta nu este rău deloc!!

Mustangul este un loc în care lumea arată cum cred că trebuie să arate……. SIMPLU!! Viața se desfășoară după ale vieții reguli și cam atât….Nu prea știu cum să o spun mai clar, îmi dau seama ca insăși aceasta încercare de a descrie ceva atât de simplu cu cuvinte complicate, sofisticate, cât mai descriptive, arată că nu știu, de fapt, să descriu, să conceptualizez, sa traiesc ceva atât de simplu, viața în simplitatea ei!

 

 

DSC01265

 

 

 

DSC01270

RECUNOȘTINȚA…

RECUNOȘTINȚA… 150 150 gabi

Recunostinta, impreuna cu iubirea si bucuria sunt conditii care necesita, pentru dezvoltarea lor, ca cineva sa ne fi iubit, sa fi avut grija de noi, sa ni se fi oferit. Invidia, impreuna cu formele sale gelozia si lacomia, sunt formele care se arata in fiinta umana atunci cand aceste lucruri au lipsit, intr-o masura sau alta.

Recunostinta presupune recunoasterea a ceea ce am primit si a fi dispus sa oferim ceva pentru asta. Implica sa recunosc un bine primit de la un altul. Mai implica sa multumesc si sa fiu dispus sa ofer celui ce mi-a dat acel ‘bine’, ceva la schimb.

Pentru a putea trai recunostinta, insa, trebuie sa fim siguri ca ‘avem’, ‘detinem’, ‘suntem’, ‘posedam’, in cuvinte populare sa fim siguri pe noi, cu tot ce inseamna asta. Pentru a putea oferi recunostinta trebuie sa putem sa recunoastem ca am primit si ca ceea ce am primit este bun si gratificator pentru noi. Asta se poate doar daca actiunea primirii nu ne pune la incercare fiinta. Si asta presupune sa existe in noi un a priori suficient de bun, de indastulator, puternic si de incredere..

In zilele noastre se vede foarte rar recunostinta. Saracia materiala si spirituala in care ne aflam (nu intru in detalierea acestor concepte, desi importanta) ne face atat de nevoiasi incat nu suntem dispusi sa recunoastem cele primite. Ne asumam ca fiind ale noastre lucruri primite, furam (atat la propriu cat si la figurat), agresam pe cel ce ne ingrijeste si ne ofera, suntem lacomi, invidiosi, gelosi. Toate acestea din lipsa. Si toate acestea, de fapt, ne vitregesc de a putea sa traim iubirea, bucuria si recunoastinta!!

Astazi ni se pare….depasit, conservator, penibil, nepotrivit, invechit si alte cele, sa fim recunoscatori. Sa fim recunoscatori prietenilor, colegilor, sefilor, patronilor, primarului, guvernului, vecinului, sotului/sotiei, partenerului de viata, functionarei de la ghiseu…….sunt lucruri care nu le intalnim in viata noastra de zi cu zi. Si asta ne face si ne perpetueaza saracia….

Un individ cu o capacitate puternica de iubire si recunostinta are o relatie profund inradacinata cu binele. Astfel, poate sa suporte momentele de lipsa sau frustrare ce ar putea acompania manifestarea recunostintei.

Recunostinta este strans legata de generozitate. Bogatia launtrica deriva din asimilarea obiectelor bune primite astfel incat individul devine capabil sa imparta cu altii darurile sale. Asa devine posibila introiectarea unei lumi externe mai prietenoase si de aici rezulta un sentiment de imbogatire.

Intalnim deseori expresii de recunostinta care se dovedesc a fi determinate in principal de sentimente de vinovatie. Cred ca este importanta distinctia caci, la nivelul cel mai profund, au origini foarte diferite. ‘Recunostinta’ din vinovatie este agresiva, invidioasa si frustranta pe cand cea din iubire este cu bucurie si imbogatire.

Pe meleagurile noastre mai este o specificitate, si anume, se justifica deseori lipsa de recunostinta cu argumentul orgolios al “lipsei pupincurismului“. Fenomenul pupincurismului, o falsa recunostinta slugarnica, nu are legatura nici ca forma, nici continut si, mai ales, nici ca substrat cu recunostinta. Pupincurismul este mai degraba o forma perversa (adica o forma de agresivitate mascata) a invidiei si lacomiei. Acesta nu este trait niciodata cu bucurie ci cu frustrare si chin.

“Bebelusul poate sa traiasca experienta bucuriei depline numai daca i s-a dezvoltat suficient capacitatea de a iubi si, aceasta bucurie este cea care pune bazele pentru recunostinta” – Melanie Klein.

 

 

Angoasa de simbioza si dezvoltarea masculinitatii – premize ale perversiunii

Angoasa de simbioza si dezvoltarea masculinitatii – premize ale perversiunii 150 150 gabi

Scrierile psihanalitice arareori descriu cum excesul de lucruri bune poate sa insemne prea mult. In cea mai mare parte a timpului ne confruntam in practica si, in teorie deopotriva, cu efectele traumei, ale frustrarii, ale privarii; stim ca maternajul lipsit de grija sau deficitar, sau minimal, sau ostil, face rau copilului.

Experienta placuta a simbiozei primitive pe care o traiesc atat mama cat si bebelusul ar putea nu doar sa sprijine, ci si sa ameninte dezvoltarea psihica: acea simbioza daca este prea intensa sau prea indelungata, poate dauna dezvoltarii masculinitatii. Chiar si cel mai eficient maternaj poate sa fie o povara pentru bebelusul de gen masculin, iar o mama care incearca sa-si scuteasca fiul de aceasta povara ar putea sa inece potentialul lui innascut de masculinitate.

Potrivit lui Freud masculinitatea provine la barbat din trei surse: 1. Factori biologici, 1. Heterosexualitatea primara (dorinta fata de mama) care apare la putin timp dupa nastere, odata ce incepe procesul de cunoastere si 3. Identificarea cu masculinitatea tatalui, in momentul in care conflictul oedipian se dizolva.

Autori post Freudieni au revizuit a doua sursa a masculinitatii din perspectiva simbiozei mama-bebelus. Astfel, acestia afirma ca este adevarat ca obiectul primei iubiri a bebelusului este mama, insa mai exista o faza, mai timpurie, in care el este fuzionat cu ea, inainte ca ea sa existe ca obiect separat; cu alte cuvinte, el inca nu a facut distinctia intre corpul si psihicul ei si ale lui – iar ea este o femeie, avand o identitate de gen feminin. Este posibil, asadar, ca baietelul sa nu fie heterosexual de la inceput, ci mai degraba el trebuie sa se separe de corpul si identitatea feminine ale mamei sale si sa traiasca experienta procesului de individuare in masculinitate. Heterosexualitatea barbatilor este o realizare si nu un dat. Daca aceasta ipoteza poate fi confirmata, atunci masculinitatea nu este starea care apare in mod natural….ci are niste samburi de feminitate.

Sentimentul de unitate/simbioza cu mama nu incurajeaza un sentiment primordial de masculinitate in primele luni de viata, ci, mai degraba, aceasta unitate cu mama feminina trebuie sa fie contracarata. Aceasta unitate va fi depasita numai daca mama sprijina dezvoltarea masculinitatii, si, astfel, demareaza procesul de dezvoltare a Eului.

Daca mama nu a avut parte de un so/tata care sa ii satisfaca nevoile ei feminine (in multe si felurite feluri) atunci bebelusul se va transforma in cea mai de pret comoara a sa. Acest bebelus este cel mai frumos lucru care i s-a intamplat vreodata mamei lui. In sfarsit, dupa ani de zile de disperare muta, cand nu a simtit niciodata valoarea sexualitatii sau identitatii de gen, plina de ura si de invidie fata de barbat, a creat cel mai bun lucru pentru ea, propriul ideal – falusul perfect. Aceasta simbioza incantatoare se instituie la nastere si va fi mentinuta cu ferocitate de catre mama lui, intrucat ea a gasit acum leacul pentru tristetea si disperarea pe care le-a simtit toata viata ei. Fericirea este energia care ii permite – o forteaza – sa mentina, pentru prea multe ore pe zi si pentru prea multi ani, un contact fizic si psihic excesiv de apropiat de acest bebelus. Prin crearea acestei simbioze ea il leaga pe fiul ei de ea insasi. Observam puterea simbiozei atunci cand incercam sa tratam pe mama sau pe fiu – tratamentul presupunand finalul simbiozei si aparitia masculinitatii. Amandoi se opun cu vehementa. Si, asa cum ne-am fi asteptat, tatal nu participa la acest proces, ci ramane imperceptibil in fundal. Tatal va fi absent si astfel, dispretuit.

Situatia oedipiana care se dezvolta confirma caracterul straniu al acestei simbioze. Trasatura sa extraordinara este lipsa conflictului. Baiatul nu dezvolta niciodata o relatie heterosexuala cu mama lui si, ca rezultat, nu dezvolta niciodata un conflict oedipian (in lipsa unei terapii). Cei doi sunt o unitate, au acces liber unul la corpul celuilalt, iar in acest fel nu se dezvolta niciun fel de tensiune sexuala.

Se numeste angoasa de simbioza acea teama ubicuitara a individului ca sentimentul lui de masculinitate si virilitate se afla in pericol si ca este nevoit sa construiasca in structura caracterului sau sisteme defensive rezistente care sa-l impiedice sa cedeze in fata tentatiei de a fuziona din nou cu mama.

Ne putem intreba daca nu cumva, la nivelul sau cel mai primitiv, perversiunea nu este acel factor fundamental in separare, uciderea mamei. Unele dintre formele pe care le ia masculinitatea, insistenta, ferocitatea, machismul – necesita o figura feminina (catre care sa se indrepte). Potentialul de a fi feminin este o tentatie inacceptabila careia individul trebuie sa ii reziste prin acele comportamente si atitudini pe care societatea le numeste masculine. Desi acesti barbati isi doresc extrem de mult sa fie cu mama lor (sa fuzioneze cu ea) conform formularii lui Bak: “ritualurile perverse servesc functiei de anulare retroactive a separarii” – ritualurile servesc si pentru a sprijini procesul de separare; trasatura esentiala de la baza acestor perversiuni sta in faptul ca masculinitatea este pastrata. Acesti barbati, prin intermediul perversiunii, retin potenta penisului lor, a sentimentului lor de virilitate. Probabil ca perversiunile sunt linii de fractura care rezulta din acest proces al oscilarii intre dorinta de a fuziona si dorinta de a se separa.

Concluzia ar fi ca esecul unei separari complete ar putea fi matricea care incurajeaza perversiunea. Ostilitatea perversiunii este o reactie la trauma, o indreptare catre exterior in scopul gasirii unei victime potrivite pentru razbunare.

Dependenta de noile tehnologii (computer, retele sociale, internet, telefon mobil etc)

Dependenta de noile tehnologii (computer, retele sociale, internet, telefon mobil etc) 150 150 gabi

In experienta de peste 10 ani in tratamentul dependentelor, la Clinica Color Mind am observat cum acestea evolueaza odata cu societatea. Azi, de exemplu, dependenta de opiacee este din ce in ce mai rar intalnita la pacienti noi. In schimb, problema dependentei de noile tehnologii este incipienta si preocupanta. Datorita noutatii problematicii, identificarea acestei patologii este de mule ori complexa si dificila. Atat cel care sufera de aceasta tulburare cat si cei din jurul sau intampina dificultati in a “vedea” dezvoltarea acestei patologii. Acest lucru devine si mai dificil datorita simptomatologiei, in special anxioase, care apare la interzicerea acestui tip de activitati.

Este foarte important sa fie clara natura acestei patologii precum si tulburarile asociate pe care dependenta le produce. Dependenta de noile tehnologii, chiar daca recent statutata, este o problema complexa ce produce deja efecte, mai ales in randul tinerilor.

Profilul consumatorului abuziv sau dependent de noile tehnologii

Dependenta de tehnologia ‘moderna’ incepe, de obicei, in adolescenta. Exista studii care au demonstrat ca anumite caracteristici de personalitate sau stari emotionale cresc vulnerabilitatea psihologica pentru dezvoltarea unei dependente de acest tip si au identificat anumiti factori de risc, in special la adolescent, care ne pot ‘alarma’ cu privire la o dezvoltare ulterioara catre dependenta. Printre acestea:

  • Stima de sine scazuta
  • Lipsa controlului impulsurilor
  • Lipsa de abilitati sociale (introversie, timiditate, anxietate sociala etc)
  • Impulsivitate
  • Varsta “curiozitatilor”
  • Carente afective
  • Stari emotionale depresive si anxioase
  • Toleranta scazuta la frustrare

Cum recunoastem

Lucrurile ‘o iau razna’ treptat si de cele mai multe ori atat de insiduos incat nici cel afectat nici cei din jurul sau nu observa. Cu alte cuvinte pierderea controlului in ceea ce priveste comportamentul de a sta pe internet, telefon, retele sociale etc este treptata pana ajunge sa devina esenta vietii individului. Aceasta se poate manifesta in diferite feluri: cresterea timpului petrecut pe net in pofida dorintei de a-l limita; cand, datorita timpului petrecut pe retele sociale, sunt omise sau intarziate sau ocolite alte comportamente dorite sau alte indatoriri obisnuite; cand dorinta (pofta, cravingul) de a se reintoarce in fata calcultorului este atat de mare incat produce fie consecinte psihologice (neliniste, agitatie…) fie comportamente nepotrivite (ostilitate, violenta…); cand exista consecinte in mediul social al individului datorate comportamentului de “a sta” pe net sau pe telefon cum ar fi absente scolare sau la munca, nerealizarea temelor sau sarcinilor, conflicte interpersonale etc. Toate acestea, dar si alte consecinte, pot aparea si in conditiile in care individul isi da seama de ele, poate chiar si exprima acest lucru sau face anumite actiuni pentru a impiedica sau a se opri, dar nu poate.

Caracteristica esentiala a oricarei dependente este un pattern cognitiv, comportamental si psihologic care indica ca individul continua consumul substantei (in cazul adictiei la substante) sau comportamentul (in cazul adictiilor comportamentale) in ciuda consecintelor negative care insotesc acest pattern. Acest pattern patologic este caracterizat de craving (pofta), pierderea controlului si deteriorare in diverse aspecte ale vietii, social, personal, psihologic. Dependenta de noile tehnologii se inscrie, in acest context, in categoria adictiilor comportamentale alaturi de dependenta de jocuri de noroc.

Anumite comportamente ne pot alerta, mai ales la adolescent, cu privire la o posibila dezvoltare a dependentei de tehnologie. Printre comportamentele care ne trag un semnal de alarma pentru o posibila dezvoltare catre dependenta:

  • Pentrecerea a mai mult de 4 (patru) ore pe zi in fata unui aparat de tip computer, tablet, telefon mobil tip ‘smart’;
  • Preferinta pentru a sta pe internet in defavoarea altor activitati;
  • Cand intalnirile cu prietenii scad ca frecventa pana la abandonarea sau pierderea unor prietenii datorita timpului petrecut in activitati legate de aparate din categoria noilor tehnologii;
  • Necesitatea resimtita in mod constant de a se conecta la retele sociale sau la posta electronica (e-mail);
  • Scaderea implicarii in ‘treburile’ cotidiene, punand, astfel, in pericol randamnetul scolar sau profesional;
  • Reactii de iritabilitate, nervozitate daca se i intrerupe sau i se pun limite de timp la calculator;
  • Incapacitatea de iesi ‘pe strada’ fara telefonul mobil;
  • Schimbari bruste de stare afectiva si tendinta catre izolare;
  • Cheltuieli excesive de bani, mai mari decat cele previzionate, in activitati in mediul virtual.

Tratament

In cadrul Clinicii Color Mind implementam cu succes programe specializate de tratament pentru diversele “obiecte” ale dependentei, alcool, cannabis, jocuri de noroc, calculator/internet etc. Dependenta este o tulburare cu caracteristici comune indiferent de “obiectul” dependentei. “Obiectul” dependentei are o mica valoare si sunt oarecum putine caracteristicile care il fac diferit, in mod fundamental, pe un dependent de cannabis sau de internet sau de pornografie……Fie ca e social media, fie ca e pornografie sau alcool caracteristicile individului, istoria sa personala, sunt cele care il duc la dependenta. Sunt elemente precum usurinta accesului la obiectul dependentei sau usurinta cu care se ascunde comportamentul de consum sau legalitatea, care, este adevarat, influenteaza dezvoltarea unei adictii dar, pana la urma omul, in individualitatea sa, este cel care sufera de o adictie…

Date statistice

  • 8% din tinerii europeni se afla la risc de a dezvolta dependenta de noile tehnologii;
  • 17,3% din adultii europeni recunosc ca li s-a atras atentia, cel putin o data, pentru utilizarea excesiva a noilor tehnologii;
  • 8% dintre europenii cu varsta intre 18 si 34 ani se afla la risc de a suferi de o dependenta de produse tehnologice de ultima generatie;
  • Unul din sase europeni manifesta o anumita tendinta catre izolare si recunoaste ca nu este constient de trecerea timpului cand are activitati cu astfel de produse;
  • 33% din populatia europeana joaca in mod regulat jocuri pe calculator.

 

 

 

consum și dependenta

consum și dependenta 150 150 gabi

Cele mai noi studii științifice arata ca la persoanele care au consumat un drog, cel puțin o data în cursul vieții, probabilitatea de a dezvolta dependenta este:

 

– 23% la heroina

 

– 17% la cocaina

 

– 11% la stimulente (altele decat cocaina)

 

– 9% la cannabis

 

 

 

IMG_3493

asteptari…..

asteptari….. 150 150 gabi

Cand ne nastem, prunci fiind, aparem pe lume cu o infinitate de nevoi: de hrana, de caldura, de apa, de a respira, de a defeca, de a dormi, de a primi, de piele. Acestea ne-au fost satisfacute in perioada noastra de dezvoltare intrauterina intr-un mod spontan, imediat, fara piedici, fara sa cerem, intr-un mod nemijlcit si fara vreun efort din partea noastra. Cu cat crestem, aceste nevoi se diversifica din ce in ce….nevoia de a merge, de a controla, de a comunica, de a selecta, de a alege, de a percepe…..Apoi se complica: de a fi, de a cunoaste, de a fi curios, de a fi inteles, de a fi recunoscut, si tot asa.

Psihanaliza descrie aproape microscopic acest proces si evolutia acestor nevoi cu tot ceea ce inseamna asta, descriere obiectiva, cauzalitate, consecinte, intelrelationare si asa mai departe.

Dar tot psihanaliza ne arata ca, aceste nevoi, daca nu sunt satisfacute, orice ar insemna asta, se vor cere, mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma mai directa sau mai putin directa, mai clara sau mai perversa, a fi satisfacute (oricat de simplist suna asta dpdv psihanalitic). Cu cat ele au fost satisfacute mai putin cu atat nevoia ramane si va fi mai mare. Nu este locul aici sa intru in detaliile si modurile in care ele ar fi optim satisfacute in copilarie si, mai ales, de catre cine.

Si in felul acesta devenim adulti cu nevoi. Acestea se fac observabile ca: limite, principii, reguli, intolerante, rigiditati, fixitati, aparari, patologii dar, mai ales, ca ASTEPTARI. Devenim niste adulti ce asteapta ca acea nevoie a copilului, fireasca de altfel atunci in copilarie, sa ii fie satisfacuta. Doar ca vremurile au trecut si noi nu mai suntem acei copii desi….asteptam precum atunci.

Asteptam de la viata, de la lume, de la parteneri, de la iubiti, de la prieteni, de la sistemul social, de la guvern, de la copii nostri, de la vecini, de la straini, de la americani, de la Basescu, de la cumnatu’, de la colegu’, de la sefu’, de la sefu’ al mare, de la Dumnezeu in toate felurile lui, de la soarta, de la univers, de la flacara violet, de la timp…. si asta poate continua fara sfarsit……..

Cu totii avem in minte replici ca: ‘ma astept sa ma intelegi’, ‘ma astept sa ma iubesti neconditionat’, ‘ma astept sa sti ce imi doresc’, ‘ma astept ca sefu sa vada ca merit…’, ‘ma astept sa mi se dea dreptate’, ‘ma astept sa fi la fel ca mine’, ‘ma astept ca daca eu fac/pot si tu la fel’…..si tot asa.

Asteptand stagnam, asteptand nu traim, asteptand nu cunoastem, asteptand nu simtim, nu vedem, nu mirosim, nu cream, nu imaginam, nu construim, nu invatam, nu vrem, nu putem, nu cerem, nu acceptam diferenta….aproape suntem morti!

Acele nevoi ale copilului nu vor ma fi niciodata satisfacute precum se cerea firesc la momentul copilariei. Trebuie (si este printre putinele cazuri in care TREBUIE are valoare reala) sa invatam sa traim cu frustrarea nesatisfacerii acelor nevoi. Aceasta este arta vietii, sa ne adaptam realitatii si sa invatam sa ne bucuram de ceea ce suntem si ceea ce viata are. Sa nu asteptam……

 

de prin Africa de sud

de prin Africa de sud 150 150 gabi

 

Mergi singur, mergi mai repede;

Mergi insotit, mergi mai departe!

 

Zicala Sotho – Tswana (Africa de sud)

 

actiunea terapeutica a psihanalizei

actiunea terapeutica a psihanalizei 150 150 gabi

 

Actiunea terapeutica a psihanalizei

Traducere dupa B. Brusset, publicat in International Journal of Psychoanalysis, 2012

 

Psihanaliza este in acelasi timp o metoda de investigare, un tratament si un compendiu de cunoastere antropologica cu o perspectiva stiintifica. Aceste trei notiuni sunt utilizate cu alt inteles decat cel standard, si anume din perspectiva importantei acordate inconstientului bazat pe pulsiuni. Teoria rezultanta este flexibila in fata influentelor culturale si a functionarii somatice. Dar, in forma sa tipica, metoda sa este centrata pe ingrijirea relatiei de comunicare verbala si pe activitatea de gandire in maniera de asociere libera in cadrul psihanalitic. Acestea sunt codate in moduri relativ diverse pentru ca sunt singurele mijloace puse la dispozitia pacientului astfel incat acesta sa aiba o experienta analitica. Se doreste ca aceasta experienta sa produca schimbari structurale, sau schimbari semnificative in modul de organizare si functionare psihica a pacientului, in relatia lui/ei cu propria persoana si cu cei din jur.

Eficienta terapeutica a psihanalizei, limitele sale si, uneori, esecurile sale sunt evidente zi de zi psihanalistilor. Astfel incat, atunci cand li se solicita probe cantitative obiective, ei se simt, relativ vorbind, ca si cum ar fi in situatia lui Galileo, trebuind sa demonstreze ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui sau in cea a lui Darwin trebuind sa demonstreze teoria evolutiei. Referirea la inconstientul bazat pe pulsiuni ofenseaza senzatia de coerenta rationala a sinelui si provoaca epistemologia clasica a stiintelor naturale, care confunda adesea stiinta cu valoarea, desi aceasta este intr-o continua evolutie si diversificare.

Ar putea parea derizoriu sa pretindem ca putem evalua eficienta psihanalizei din perspectiva ingusta a disparitiei simptomelor si sa recurgem la mijloace atat de importante pentru a demonstra ceea ce este evident. Inca de la inceput, psihanaliza s-a confruntat cu neincrederea si cu incercari de a fi descalificata. Acestea vin, in special, din partea traditiei medicale anatomo-clinice, ai carei parametri sunt contestati, nefiind nici o stiinta naturala, nici o stiinta a hermeneuticii. Recent, tendintele culturale au tins sa prefere mijloace de actiune terapeutica de scurta durata, chiar daca acestea sunt temporare si iluzorii. Mai mult, rezultatele pe termen scurt pot fi concretizate cu usurinta, precum efectele unele medicatii, si pot fi utilizate in asa-zise publicatii stiintifice. Rezultatele pot fi mai apoi sintetizate in meta-analize care necesita doar lecturi si statistici fara alte consideratii ce tin de nivelul de functionare psihica implicat sau de valoarea datelor in urma aplicarii unui chestionar. Contradictiile dintre rezultatele obtinute din scalele de evaluare rezulta din multiplicarea acestora din urma, care tind sa fie aplicate din ce in ce mai mult elementelor calitative, a caror cuantificare devine absurda si a caror interpretare devine imposibila (Perron et al., 2004). Sunt pierdute din vedere domeniul relevantei si limitele validitatii acestor metode; tot ce ramane este uzul lor controversat pentru a justifica o metoda sau alta sau pentru a descalifica alte metode. Aceasta evaluare a practicii clinice prin mijloace precum chestionare si scale de evaluare a comportamentului se afla la polul opus fata de practica clinica a psihanalizei, care este grijulie cu privire la efectele investigatiei in relatie cu pacientul, la manifestarile inconstientului si la dimensiunea transferentiala a cererii. Din principiu, ea presupune ceea ce pare evident rationamentului constient ca fiind rationalizari ale naratiunii biografice. Efectele metodei nu pot fi luate in considerare doar prin obtinerea de raspunsuri la chestionare, ci necesita cadrul unei investigatii psihanalitice care poate fi asociat altor metode (Fischman, 2009; Gérin, 1984; Leuzinger-Bohleber et al., 2002; Thurin si Thurin, 2007).

Asocierea a doua metode de cercetare, clinica si extra-clinica, i-a determinat pe autorii germani sa demonstreze, intr-un studiu deosebit de aprofundat, care a implicat un numar mare de cazuri, eficienta psihanalizei si a psihoterapiilor psihanalitice pe termen lung. Din 282 de fosti pacienti, 75% au fost satisfacuti sau foarte satisfacuti de tratamentul psihanalitic, progresand dintr-o stare generala viciata catre o stare generala buna, cu imbunatatiri semnificative aduse vietii sociale. Studiul psihanalitic a utilizat interviuri repetate de follow-up, supervizari, evaluarea in grupuri de cercetare si in rezumate narative ale cazurilor individuale (chestionare, analize de cost si chiar analize cantitative ale continutului [Leuzinger-Bohleber et al, 2002]).

Pentru psihanalisti, experienta analizei lor personale a fost benefica si le-a dezvoltat suficient interes pentru ca ei sa isi doreasca sa continue acest tip de activitate psihica cu pacientii lor. Asa cum se poate observa din numeroase marturii publice sau private si din scrisorile de recunostinta primite de analisti din partea pacientilor dupa incheierea analizei, tratamentul psihanalitic este o experienta care i-a salvat pe acesti pacienti din situatii de tip “cel mai rau scenariu”; din fericire, tratamentul i-a transofrmat, si adesea a fost considerat cea mai importanta experienta a vietii lor. Dar experienta transformarii nu se petrece in momente de criza, dubiu si refuz. De fapt, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, este o chestiune de a te elibera de ceea ce pare evident constientului, de a fi deziluzionat, de a chestiona alegerile de viata si, fundamental, de a transforma relatiile cu propria persoana, in relatie cu trecutul trait si cu viitorul anticipat. Modificarile activitatii imaginare, dorintele si relatiile cu prohibitii si idealuri transmise sunt aduse la suprafata prin intermediul unor fagasuri neprevazute si neasteptate. Se spune adesea ca inconstientul utilizeaza toate mijloacele puse la dispozitia sa.

Psihanaliza, ca forma de lucru cu un psihanalist, face posibila o experienta singulara, complexa si globala, ale carei efecte de transformare sunt dificil de explicat clar, cu atat mai mult cuiva care nu a avut parte de o asemenea experienta. Nu este vorba despre a ne descotorosi de simptomele considerate a fi tulburari, ci de a le problematiza ca indicatori si efecte ale conflictelor intrapsihice. Scopul este analizarea cauzelor si functiilor lor, adica structura compromisului dintre constrangeri contrare, o structura care este efectul aparitiei lor – de aici importanta data relatiei de transfer dintre “aici-si-acum”-ul sedintei si celalalt spatiu si timp al experientelor subiective ale copilariei si ale revizurilor lor retroactive succesive (cf. Sandler si Dreher, 1996).

Astfel, specificitatea metodei, asemenea eticii sale, este prima care exclude sugestia, judecata, sfatul si orice alta forma de manipulare. Initiativa comunicarii este acordata atat cat este posibil pacientului, care este invitat pe parcursul sedintei sa spuna tot ce-i vine in minte. Analistul raspunde cu atentia mentinuta uniform, bazandu-se pe ascultarea metapsihologica. Aceasta din urma constituie cadrul sau intern, rodul analizei personale, a formarii si experientei sale clinice. Nedeterminarea externa a procesului, precum si absenta oricarei finalizari a priori explica de ce durata tratamentului este neprevazuta, dar in mod obisnuit are un sfarsit. Uneori tratamentul necesita follow up in forma auto-analizei sau reluarea unei analize, datorita reaparitiei apararilor sau datorita efectelor determinate de evenimente de viata.

In acest mod, metoda stabileste conditiile prin care poate aparea procesul transformarii vietii psihice. La randul sau, aceasta permite aparitia unor schimbari structurale in asa fel incat sa indeparteze inhibitiile si formele defetiste de comportament si sa elibereze activitatile de comunicare, dorinta, gandire si perceptie a impedimentelor nevrotice. Analistul nu decide un scop a priori; si nu poate modifica cursul procesului sau prevedea cat va dura acesta. El utilizeaza metoda, si anume relatia de comunicare, in favoarea obtinerii unei constientizari crescute a fanteziilor inconstiente si a vietii psihice din afara constientului si din afara ratiunii, care este adaptata la lumea afectiva si sociala externa.

Tratamentele psihanalitice permit o multitudine de cadre si modalitati de interventie. Dar scopul lor nu este niciodata doar acela de a scapa de simptome, asa cum a fost, si inca este cazul substantelor psihotrope si a metodelor de sugestie si influenta. Acestea apartin traditiei stravechi a medicinei in dimensiunea sa psihoterapeutica si tind sa ia o multitudine de forme, oferind sprijin psihologic de orice fel, contribuind deci la extinderea cererii, si, uneori, dandu-i o forma mercantila. Hipnoza, si nu psihanaliza, a dus la popularizarea americana a personalitatii multiple (descrisa pentru prima data in DSM-III si, mai apoi, in DSM-IV, ca “tulburare de identitate disociativa”, pentru a evita efectul inducerii). De asemenea, acest efect iatrogen s-a manifestat in forme iluzorii de rapire extraterestra sau in cazuri in care familii au fost date in judecata pentru asa-zis abuz sexual in copilarie.

 

Tratamentul psihanalitic si psihoterapia: un istoric indelungat

Inca din 1918, Freud spera din plin ca vor aparea evolutii in tratamentul psihanalitic, evolutii capabile sa combine “aurul pur al psihanalizei” cu diversele aliaje de cupru ale psihoterapiei, adica interventii de tip sfat, sugestie si post-educatie (aceasta avand o sursa morala si profilactica). In anumite conditii, aceste interventii pot fi asociate unei interpretari ale transferului si ale rezistentelor. Conform acestei des citate metafore, interventiile psihoterapeutice de suport, intr-o pozitionare fata-in-fata, de exemplu, sunt compatibile cu psihanaliza din moment ce aurul poate fi aliat cu cuprul (dar nu si “metalul de baza plumb”, conform unei regretabile erori de traducere care a contribuit pentru o lunga perioada la deprecierea psihoterapiei).

Multi factori au contribuit la ascensiunea psihanalizei in practica, chiar si in plina dezvoltare a psihoterapiei, printre acestia, extinderea indicatiilor si confruntarea cu starile borderline (Wallerstein, 1989). Dar Freud, in cazul Omului Lup (Freud, 1918[1914]), si apoi Ferenzi si Rank in 1924, fusesera deja condusi catre setarea unei perioade limita a tratamentului, datorata riscului ca pacientul sa se stabilizeze in situatia regresiva a psihanalizei pentru un interval nedefinit de timp. In unele cazuri, au recomandat psihoterapia fata-in-fata si diverse alte tehnici fata de cele ale cadrului analitic clasic. Este un fapt cunoscut acela ca natura riguroasa a cadrului in tratamentul standard nu produce in mod necesar efectele scontate. Ferenzi a demonstrat foarte timpuriu ca un aspect sau altul al cadrului poate actualiza in pacient urme de amintiri ale unor experiente traumatice din copilarie. El a aparat ideea conform careia trauma se poate datora absentei raspunsului din partea obiectului intr-o situatie de distres; sau, in cazul violului, de exemplu, descalificarii si negarii a ceea ce simte victima. De aici si incercarile sale de a introduce tehnici care cautau sa ia in considerare diversele forme de fragilitate si vulnerabilitate ale pacientilor. Astfel ca inca din anii ’30, el a pus bazele relaxarii, psihodramei si repararii narcisice, avand drept referinta notabila relatia primara mama-copil. Din moment ce rolul analistului nu mai putea fi definit numai in termeni de neutralitate binevoitoare, absenta a gratificarii reale, sau de functia oglindirii, locul ocupat de rezerva si tacerea analistului au devenit din ce in ce mai discutate. Notiunea fenomenologica de “intalnire”, adica de relatie vie si calda, a determinat integrarea in practica analitica, in anumite cazuri, a atitudinilor si modalitatilor de interventie care, in alte momente istorice, au fost considerate ca fiind anti-analitice.

Starile borderline au fost initial descrise cu referire la esecurile psihanalizei in forma sa clasica. Una din primele concluzii care au rezultat in urma definirii acestora a fost propunerea pozitiei fata-in-fata si evitarea unei frustrari si regresii prea mari in relatia terapeutica. Din acel punct mai departe, psihoterapiile s-au extins rapid. Apoi au aparut riscurile, odata cu “terapiile psihanalitice” adoptate de Institutul din Chicago dupa Al II-lea Razboi Mondial (Alexander si French, 1946). Au aparut diverse manipulari, de exemplu interventii permisive sau prohibitive, si variatii in frecventa sau durata sedintelor. Scopul era acela de a controla regresia si de a evita durata indelungata a tratamentelor, din cauza temerii de “dependenta psihanalitica”. Eficienta terapeutica a tratamentului a fost considerata a fi rezultatul unei “experiente emotionale corective”. Aceasta teama si acest scop continua sa justifice existenta a diverse tipuri de psihoterapie, sau intoarcerea unor metode pre-analitice precum sugestia si hipnoza. Dar psihoterapia psihanalitica si-a gasit treptat locul in practica psihanalistilor si, nu in absenta dezbaterii, in teoretizari. Drept urmare, au fost dezvoltate idei si modele teoretice, de exemplu, in subiecte precum narcisismul, trauma, particularitatile transferului si, drept consecinta, in modurile de relationare fata de obiecte. Din acest punct de vedere, Ferenczi si urmasul sau, Balint, au fost precursorii unei intregi dezvoltari care a apropiat analiza clasica de psihoterapie. Curentele majore care au imbogatit teoria psihanalitica au facut loc, in diverse moduri, psihoterapiei, mai ales cu privire la relatia sa cu tratamentul clasic pe canapea. Confruntarea teoriei si practicii psihanalitice cu copii cu tulburari serioase si cu psihotici (sau cu persoane aflate la incidenta cu psihoza) au dat nastere unor controverse fructuoase, in special in Anglia. M.Klein si discipolii ei, care au atras atentia asupra rolului pe care il are joaca in psihanaliza, au redefinit scopurile practicii analitice, indiferent de cadru, din punctul de vedere al nivelelor arhaice ale conflictului ambivalentei pulsiunilor in relatiile dintre obiecte interne si externe, adica, schematic, elaborarea pozitiei depresive. Deci, pana la urma, nu a fost definit un scop terapeutic al psihanalizei sau un obiectiv al lucrului psihanalitic, ci efectul acestuia din urma potrivit unui model nou.

In aceeasi directie, contributiile teoretice ale lui Winnicott, pe de o parte, si ale lui Bion, pe de alta, au jucat un rol major intr-o intreaga evolutie care a furnizat baza pentru psihoterapiile psihanalitice, desi nu fara a determina schimbari in insasi conceptia psihanalizei. Prin intermediul activitatii sale dedicate starilor borderline, Winnicott a oferit legitimitate teoretica atitudinilor psihoterapeutice, nu doar de natura pregatitoare, ci si drept componente ale unui lucru psihanalitic specific. El a fost capabil sa evite impasuri precum grija materna, reparatia si reasigurarea (care starneau sau hraneau o cerere insatiabila si care ajungea sa dezamageasca deopotriva pacientul si analistul) prin luarea in calcul a faptului ca ura este necesara in contratransfer (Winnicott. 1969a), asa cum este cazul si in cadrul relatiei mama-copil. El a scos la lumina componentele si functiile sale.

Psihanaliza copiilor si adolescentilor (vezi Cahn, 1998), si psihoterapiile in cazuri de organizare non-nevrotica, conduc de asemenea la acordarea unei importante mai mari contratransferului, ca sursa de cunoastere si inspiratie si ca mijloc al evaluarii oportunitatii interventiilor analistului (vezi Denis, 2010). Toate acestea au avut ca rezultat o dezvoltare importanta a teoriilor functiei analistului ca ego auxiliar, functia de a contine (Bion). Functionarea sa psihica este pusa in slujba pacientului pentru a favoriza activitatea tranzitionala, reprezentarea fanteziilor si procesul de a pune in cuvinte lucruri, adica transformari, simbolizari si propria subiectivitate. Astfel, fie ca este o chestiune legata de sine ca esenta a subiectului, al “activitatii tranzitionale”, fie de “capacitatea de reverie” a mamei, relatia interpersonala ramane condusa de nevoia de a lua in considerare transferul/contratransferul, conflictele intrapsihice si experienta infantila timpurie. Ca urmare, indiferent de forma sa, psihoterapia ramane de ordin psihanalitic si intra in cadrul practicilor terapeutice psihanalitice.

 

Procesul in psihoterapia psihanalitica

In psihoterapia fata in fata de doua ori pe saptamana, regresia narcisica si separarea functionala intre sedinta si viata cotidiana nu apar la fel ca in analiza clasica. Dificultatile si conflictele existentei prezente sunt mult mai direct implicate. Rezolvarea lor induce pacientului, in mod logic, sa vrea sa incheie relatia cu terapeutul sau. Dar transferul, prin natura sa inconstienta, se poate manifesta in sens giratoriu, pe masura ce terapia se incheie, de exemplu, prin alegerea unui obiect a carui componenta principala este un transfer lateral. Pacientul uneori se intoarce dupa o ruptura a acestei relatii sau dupa o deziluzie, esuand in a gasi aceeasi calitate a ascultarii si disponibilitatii asa cum a fost oferita de analist, care se ‘anuleaza’ pe el pentru a asculta la ceea ce se intampla dincolo de ceea ce spune pacientul.

Contratransferul poate induce fie o postura materna care induce regresia egoului sau respingere, de exemplu, prin uitare sau o modificare in cadru inainte de vreme. Pacientul frustrat incepe uneori o noua terapie in alta parte si se complace in a face comparatii despre care uneori nu vorbeste. Oricum, localizarea transferului negativ pe primul terapeut favorizeaza o investitie pozitiva in noul terapeut; acest lucru poate fi foarte pozitiv insa vine o vreme cand transferul negativ cuprinde din nou pacientul si din nou va fi tentat sa rupa terapia pentru evita sa devina constient de ea si de necesitatea de a o analiza. Mai mult decat in analiza, psihoterapia favorizeaza mai mult fenomenul de splitare a transferului. Dar aceasta defensa este adeseori conditia posibilitatii terapiei: este solicitata direct in psihodama, psihoterapia de grup si co-terapii, de ex cu conditii borderline cand pacientul are doi terapeuti. Analiza transferurilor preexistente si a celor laterale capata astfel o importanta majora in multe psihoterapii si este dificil de obtinut. Regresia narcisica si constituirea nevrozei de transfer nu au in general aceeasi importanta si nici nu ridica aceleasi probleme economice ca in analiza. Angajamentul de timp, bani si disponibilitatea psihica este mai mica; asta inseamna ca transferul nu ajunge la aceeasi intensitate si durata si ca tratamentul nu este situat in aceeasi masura in „atemporalitatea” inconstientului. Deoarece analiza conflictelor legate de transfer nu are suficienta baza incat pacientul sa fie capabil sa utilizeze interpretarea apare riscul sugestiei si, de asemenea, cel ca pacientul sa se simta manipulat sau incurajat in rationalizarile sau intelectualizarile sale. De aceea miscarile intense si adeseori labile ale transferului care caracterizeza structurile non-nevrotice sunt utilizate si nu interpretate ca atare pana cand alianta de lucru este suficient de stabila pentru ca procesul analitic sa isi gaseasca locul, mai ales in ceea ce priveste reprezentarile interne. Ramane adevarat faptul ca relatia dintre analiza si viata reala este continuu reprezentata/prezenta, mai ales in momentul delicat al incheierii psihoterapiei.

In cazurile favorabile scopurile sunt obtinute in relatie, fie ca este vorba despre o chestiune de evolutie a simptomelor, anxietatii, depresiei ori a starii de ‘boala’ existentiala. Dar stim cat de suspicios era Freud in ceea ce priveste recuperarile simptomatice ca modalitate de a evita analiza. El credea, de asemenea, ca recuperarea sau vindecarea vine in momentul in care este cel mai putin asteptata, fara sa fie ceva care sa o anunte si care ar functiona ca un ghid. Ceea ce este important in mod autentic, totusi, este sentimentul de a fi diferit si totusi tu insuti, care este observat de cei din jur, si de a fi capabil sa faci fata realitatii interne si externe cu scopul de a accepta propriile dorinte si propria singularitate. Stim ca acest lucru este reprezentat clasic, fara legatura cu modelul teoretic al schimbarii, printr-o crestere a capacitatii de a lucra si iubi, printr-o reducere a splitarii, printr-o relaxare a interactiunii intre agencies, si printr-un sentiment mai bun si mai crescut de bunastare in relatiile cu realitatea si cu obiectele – astfel o modificare a calitatii ego-ului, o reorganizare a capacitatii de gestionare a conflictelor inerente conditiei umane si, ideal, o introiectie a analizei sau functiei de continere care permite ulterior subiectului sa devina propriul analist. Dar proiectul terminarii poate dezvalui intensitatea si forta unui transfer neobservat si subestimat sau poate aduce noi manifestari ale inconstientului sub forma de simptome si vise.

Alteori incheierea este justificata de evenimente din viata pacientului care sunt semne ale schimbarii si ii precipita efectele: o aventura amoroasa, o schimbare de job, sarcina, nasterea unui copil, o investitie noua etc. Un eveniment pivoteaza interesele in directia unui nou eveniment de viata. Acesta este adeseori un efect laudabil al psihoterapiei chiar daca pacientul prefera sa ignore meritul si sa o considere o chestiune legata de destin.

Evenimentele neasteptate in proces pot aparea, de asemenea, in timpul sau spre finalul psihoterapiei. Cel mai deconcertant caz este atunci cand o reactie terapeutica negativa se instaleaza dupa un efect pozitiv, deoarece vina inconstienta, invidia sau masochismul sunt dificil de interpretat daca psihoterapia nu este prelungita de analiza. Timpul nemasurabil necesar pentru rezolvarea fazei de tratament caracterizata prin actualizarea functiilor arhaice in transfer, relatiilor pasionale sau unui transfer narcisic nu impiedica continurea tratamentului dar necesita prudenta iar necesitatea de a repara relatia de lucru exclude orice posibilitate de interpretare pentru o perioada. Acelasi lucru este valabil atunci cand analistul se confrunta cu efectele dezorganizante sau nucleul disimulant al personalitatii, sau cu splitt-of, parti traumatice ale personalitatii, caracteristici ale starilor border.

In cazul psihoterapiilor focale (Balint et al., 1972), scopul tratamentului este stabilit cu acordul pacientului si aria investigatiilor si a asociatiilor de idei este limitata a priori. Aceasta practica necesita o experienta analitica considerabila, dupa cum au subliniat analistii englezi si americani. Este in contrast cu absenta oricarei finalitati a priori care este caracteristica analizei (Donnet, 1995). Psihoterapiile cu durata limitata, convenita anterior (Gillieron, 1983) nu implica o limitare a activitatii asociative, dar constrangerea de timp cantareste atat de mult incat ii reduce indicatiile (printre care, de exemplu, efectele traumei si pierderea obiectului). Practica psihanalitica poate lua, de asemenea, forma de „consultatie terapeutica” asa cum e descrisa de Winnicott cu copiii.

Datorita diversitatii indicatiilor sale, psihoterapia psihanalitica fata in fata implica diferite cadre si modele de interventie, incluzand, de exemplu, combinatii cu asistenta psihiatrica, utilizarea medicatiei, structuri institutionale de suport familial, intr-un fel care este stabilit caz cu caz si pentru o perioada de timp care este variabila. Extinderea asistentei terapeutice propuse (in sens medical) este la latitudinea psihiatrului care ia deciziile necesare astfel incat sa protejeze neutralitatea si abstinenta analistului si, astfel, specificitatea analizei, indiferent de ce se intampla. In anumite institutii, separarea dintre rolul consultantului si cel al analistului care asigura tratamentul este instituit ca un „cadru dublu”. Cel din urma primeste primul pacientul, de mai multe ori daca este necesar, pentru a evalua cererea. Aceasta intalnire intra in categoria intalnirilor psihanalitice. In absenta unui cadru concertat care sa aiba un consultant si un terapeut (cunoscuta de asemenea ca terapie bi-focala), problema necesitatii recurgerii la antidepresive pe perioada analizei este o ilustrare buna a ceea ce este in joc in contradictia dintre prezentul imperativ al asistentei si finalitatea deschisa si pe termen lung a psihanalizei. Teama de acting-out suicidal cantareste destul de greu in mod particular in responsabilitatea analistului. Analistul, fie ca este sau nu doctor, datorita formarii sale in psihopatologie si pentru ca psihanaliza este o terapie, abordeaza, schematic vorbind, din modelul medical de asistenta dar, pacientul va tinde sa se abordeze mai mult din modelul parental: aceasta inseamna ca parintele este in primul rand cel preocupat de sanatatea fizica a copilului, sau, in termeni de „asistenta” mai mult decat de „vindecare”. Amintirile copilariei ofera in general o ilustrare elocventa a acestora implicand atat experiente bune cat si rele. Introducerea posibilitatii de a lua medicatie poate fi o forma de acting-out in contratransfer in loc de interpretare, efectul unei pozitii reparatoare care poate face transferul negativ neanalizabil. Acesta este cazul in care reactia depresiva are scopul sau efectul de a masca un transfer. Acesta poate fi acted out in aceasta incercare de a apara analistul si analiza. Analistul ia nota de aceasta si sugereaza luarea medicatiei. O astfel de situatie este uneori dificila de analizat, in special daca pentru pacient analistul, care este considerat gardianul cadrului si un partener de contract si al aliantei terapeutice, nu se distinge de locul sau ca obiect transferential in atemporalitatea procesului. Acest caz particular ilustreaza problemele puse de practica psihanalitica atunci cand specificitatea eticii sale este compromisa de imperativitatea asitstentei. Acelasi lucru se aplica, desi cu mai putina ambiguitate, in cazul episoadelor somatice intercurente.

Astazi, variatele forme de psihoterapie nu mai sunt considerate de majoritatea analistilor ca forme degradate sau insuficiente ale psihanalizei si experienta a aratat ca nu implica in mod necesar o reintarire a apararilor si o intarziere in pregatirea pacientului de a face o analiza clasica. Aceasta se poate intampla sau nu ulterior. Trebuie spus ca, in anumite cazuri, ar putea fi preferabil realizarea unei analize de la bun inceput dar acest lucru nu este intotdeauna posibil din punct de vedere practic. Adeseori o cantitate mare de timp a fost pierduta in diferite psihoterapii inainte ca pacientul sa ajunga la analiza.

Extensia indicatiilor si evolutia istorica a formelor de patologie mentala a facut ca analiza sa ia in considerare dimensiunea psihoterapeutica necesara in multe psihanalize. Nu este o chestiune de judecata, sfat sau sugestie ci de sprijinire a activitatii de gandire, de facilitare a reprezentarilor, de clarificare, de reformulare, de imbogatire a semnificatiei si simbolizarii prin implicarea metaforelor, metonimelor si interferentelor logice si chiar a co-asociativitatii. O atitudine activa, implicand identificarea intermitenta cu pacientul, pune relatia transferentiala in serviciul proceselor elaborative ale simbolizarii si subiectivizarii. Foarte des, de fapt, procesul analitic nu poate fi redus la transformarea nevrozei clinice in nevroza de transfer care poate fi interpretata cu referire la nevroza infantila si complexul lui Oedip, ca in modelul freudian al inconstientului reprimat. A fost necesar in psihanaliza contemporana sa tinem cont de multe alte dimensiuni. In anii 1950, rolul contratransferului a luat un rol principal in multe dintre dezbaterile de psihanaliza, impreuna cu rolul regresiei in tratment (Winnicott, 1969b). Cativa ani mai tarziu, focusul dezbaterilor a fost construirea spatiului psihanalitic, functiile cadrului si rolul contratransferului ce precede, de fapt, transferul. In anumite cazuri, o miscare specifica a regresiei analistului ii permite acestuia sa aiba perceptia inconstientului pacientului inainte de obtinerea de reprezentari, oferind o imagine vizuala la impulsurile instinctuale (drive) ale id-ului. Un obiect psihanalitic este constituit ca o terta parte intre pacient si analist, ca forma a tranzitionalitatii care atesta prezenta reprezentarii vizuale si simbolizarii. Efectul terapeutic poate fi descris ca o reparatie a functionarii psihice si a activitatii de gandire in continuitatea si articularea dialectica a proceselor primare si secundare (aceasta referinta Freudiana, frecventa in lucrarile lui Bion, este relationata cu ceea ce el descrie ca functia alfa de elaborare a elementelor beta ale identificarii proiective care ar putea ramane necunoscuta altminteri). Dintr-un alt punct de vedere exprimarea in timpul sedintei, in cadrul psihanalitic, al traumelor narcisice timpurii poate avea valoare reparatorie fara ca analistul sa incalce regula abstinentei. In acest context, visele si functia visului, dincolo de functiile lor clasice, pot avea o functie traumatolica (disolutia efectelor traumei).

Marea dificultate pentru analist este sa aiba o intelegere psihologica, ce presupune empatie si implicare interindividuala, intelegere compatibila cu ascultarea meta-psihologica – atenta la manifestarile inconstientului si la conflictualitatea intrapsihica (Brusset, 1998). Aceasta dubla cerinta determina factorul variabil ce duce la gasirea distantei potrivite – cea care este data de gradul de prezenta si de eclipsare al analistului, felul si stilul interventiilor sale, discretie si tacere. Refuzul analistului de a intra intr-un mod de comunicare banal, rational si pedagogic, de seductie, chiar de intelegere psihologica, induce, mai mult sau mai putin, regresie si transfer. Frustrarea este compensata de placuta experienta de a fi ascultat cu atentie, dincolo de ce este spus in mod explicit, de catre cineva care isi elimina calitatea de persoana privata. Analistul isi pune propria sa functionare psihica in serviciul pacientului.

Obtinerea accesului catre un inconstient bazat pe pulsiuni presupune un anumit grad de negativitate din partea analistului, sub forma capacitatii sale de a se abtine la a raspunde si de a ramane tacut. Aceasta tactica are ca scop contracararea apararilor pacientului, facand loc proceselor primare ale inconstientului. In caz contrar, o elaborare interpretativa creste riscul ramanerii la un nivel constient sau la unul inconstient. Cu toate acestea, lucrul psihanalitic cu organizarile mentale non-nevrotice a dat o noua relevanta teoriei aparatului psihic din cea de-a doua topica a lui Freud. Inconstientul Id-ului, unul distinct de inconstientul reprimat, asadar anterior aparitiei/dezvoltarii reprezentarilor este compus din impulsurile finalizate in acte. Sub umbrela mecanismelor de negare, splitting, proiectie si inhibare, sunt conduse de dualismul dintre pulsiunea sexuala si cea a mortii, factori care leaga si dezleaga (binding and unbinding), uniune si dezbinare (atac asupra legaturii/linking, conform lui Bion).

Confruntarea cu impulsul de a repeta, reactia terapeutica negativa, mecanismele impotriva gandirii si a memoriei, abstinenta de la catarsisul obiectual au dus catre o intelegere diferita a analistului (Bion, 1967; Green, 1990, 2005). Folosind perceptia contratransferului, rolul analistului poate fi de Acela de a oferi un statut psihic acolo unde nu a existat niciodata, de a da forma pulsiunilor incosntientului care, dupa sau inaintea exprimarii fanteziei, cauta un raspuns in act, in proiectie sau in somatizare. In mentalul non-nevrotic, acest fel de lucru psihanalitic a luat mare amploare, desi nu fara a induce modificari practicii psihanalitice contemporane ca intreg. Obiectivele terapeutice nu vizeaza vindecarea simptomului, cautand mai degraba sa dezvolte recunoasterea/insusirea activitatii psihice a inconstientului (Unde a fost ID va fi Ego), dar si „mentalizarea”, simbolizarea, subiectivarea, dezvoltarea psihica, creativitatea si sublimarea.

Pe scurt, tratamentul standard ramane un model de referinta, insa nu unul ideal care sa poata fi folosit ca criteriu de evaluare a psihoterapiilor. In acest fel a devenit necesara o intelegere mai bina a caracteristicilor specifice ale psihoterapiilor. De aici si existenta nenumaratelor dezbateri contemporane asupra efectelor specifice ale cadrului terapeutic, inclusiv asupra sedintelor fata in fata, asupra naturii procesului implicat, a regresiei, a temporalitatii specifice tratamentului, a transferului si contratransferului, a comunicarii sau non-comunicarii pacientului sau a analistului. Intersubiectivitatea, sau experienta inter-psihica, reprezinta calea de acces catre, sau chiar alcatuirea, intrapsihicului. Aceste perspective au facut necesara o atenta reflectare asupra folosirii transferului si a practicarii interepretarii (vezi Sechaud, 2008-2009).

 

 

 

 

Multumesc Laura, Ana, Ota!