despre Dependentahttp://psihonautic.ro/wp-content/themes/movedo/images/empty/thumbnail.jpg150150gabigabihttp://0.gravatar.com/avatar/35c079a28cff448ccf99844f140a064e?s=96&d=mm&r=g
“Dependența începe când ne naștem și durează până când murim. Ne acceptăm dependența de bebeluși și în cele din urmă, cu diferite grade de rezistență, acceptăm ajutor când ajungem la sfârșitul vieții noastre. Dar, în mijlocul vieții noastre, cădem pradă, din greșeală, mitului că oamenii de succes sunt cei care ajută mai degrabă decât cei care au nevoie de ajutor, ca oamenii răniți sunt cei care au mai degrabă nevoie de ajutor. Având suficiente resurse, putem chiar să plătim pentru ajutor și să creăm mirajul că suntem complet autosuficienți.
Dar adevărul este că nicio sumă de bani, influență, resurse sau determinare nu va schimba dependența noastră fizică, emoțională și spirituală de alții.”
despre Bucuriehttp://psihonautic.ro/wp-content/themes/movedo/images/empty/thumbnail.jpg150150gabigabihttp://0.gravatar.com/avatar/35c079a28cff448ccf99844f140a064e?s=96&d=mm&r=g
“Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.
Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.
Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”
Constantin Brancusi – Conversații cu Ionel Jianu. Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946.
despre ‘a cere’http://psihonautic.ro/wp-content/themes/movedo/images/empty/thumbnail.jpg150150gabigabihttp://0.gravatar.com/avatar/35c079a28cff448ccf99844f140a064e?s=96&d=mm&r=g
FRIDA KAHLO i-a spus soțului ei:
“Nu-ți cer să mă săruți, nici să-mi ceri scuze atunci când cred că greșești. Nu-ți voi cere nici măcar să mă îmbrățișezi atunci când am cea mai mare nevoie să o faci. Nu-ți cer să-mi spui cât de frumoasă sunt, chiar dacă e o minciună, nici să-mi scrii ceva frumos. Nici măcar nu-ți voi cere să mă suni ca să-mi spui cum ți-a trecut ziua, nici să-mi spui că ți-am lipsit , nici să-ți pese de mine atunci când sufletul meu este la pământ și, desigur, nu-ți voi cere să mă susții în deciziile mele. Nici nu-ți voi cere să mă asculți atunci când am o mie de povești să-ți spun. Nu-ți voi cere să faci nimic, nici măcar să-mi fii alături pentru totdeauna.
Pentru că dacă trebuie să-ți cer, nu le mai vreau.”
Pentru mine este valabil la toate relatiile umane apropiate pe care le am.
Nu am dreptul să mă numesc unul care știe.Am fost unul care cauta, si mai sunt, dar nu mai caut in stele sau in carti;Încep să aud învățăturile sângelui meu pulsand în mine.
Povestea mea nu este plăcută, nu e dulce și armonioasă ca poveștile inventate;are gust de prostie și nedumerire, de nebunie și vis, ca viața tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă singuri.
Magda Solé și Gabriel Cicuhttp://psihonautic.ro/wp-content/uploads/2022/05/safe_image.jpg500261gabigabihttp://0.gravatar.com/avatar/35c079a28cff448ccf99844f140a064e?s=96&d=mm&r=g
Psihologia transpersonală, stările extinse ale conștiinței și tehnici șamanice de healing
De peste 30 de ani, Magda face cercetare în comunitatile indigene din Mexic și organizează grupuri de terapie în locuri în care înțelepciunea șamanică este încă vie: Mexic, Uznebkistan, Siberia.
Ce este Psihologia Transpersonală?
Psihologia Transpersonală este o disciplină care integrează latura spirituală, cea socială, emoțională, intelectuală, fizică și cea creativă a ființei umane. Este o metodă terapeutică ce cuprinde relația dintre minte și corp, spiritualitatea, conștiința și transformarea umană.
Psihologia Transpersonală susține realizarea potențialului uman prin explorarea diferitelor stări de conștiință, nu aderă la niciun model specific de psihoterapie, iar latura sa spirituală nu are nicio legătură cu religia.
O întâlnire recentă dintre doi prieteni vechi – Magda Solé și Dr. Gabriel Cicu, a fost o ocazie superbă pentru realizarea unui interviu despre Psihologia Transpersonală. Pentru a afla cât mai multe despre acest subiect, vă invităm să urmăriți interviul accesând link-ul de mai jos.
Gabor Mate si Gabriel Cicu (2)http://psihonautic.ro/wp-content/themes/movedo/images/empty/thumbnail.jpg150150gabigabihttp://0.gravatar.com/avatar/35c079a28cff448ccf99844f140a064e?s=96&d=mm&r=g
Cazul omului „normal” implicat în uciderea a milioane de oameni. Medicul Gabor Mate, pentru habits by Republica, despre ucigașii de pace: „A fi normal nu are legătură cu a fi sănătos”
Un om considerat „normal” poate ucide milioane de alți oameni, spune medicul și psihoterapeutul Gabor Mate. Într-un interviu în exclusivitate pentru habits by Republica, renumitul medic canadian de origine maghiară îi povestește colegului său Gabriel Cicu, psihiatru și psihanalist român, un caz al unui ucigaș „normal”: Adolf Eichmann, care a organizat deportarea evreilor din toată Europa de Est și mai ales din Ungaria și din România, la Auschwitz. Gabor Mate explică în partea a doua a interviului publicat în secțiunea Prevenție a habits by Republica, realizată cu susținerea Rețelei de Sănătate Regina Maria: „Înainte de proces, a fost examinat de un grup de psihiatri. Cu toții au spus că era normal din toate punctele de vedere. Unul dintre psihiatri a declarat: „e mai normal decât mine”. Așa că, avem de-a face cu o persoană perfect normală, care ucide milioane de oameni. Ce este normal? Prin urmare, a fi normal nu are nicio legătură cu a fi sănătos”.
„Normalitatea în această cultură este cam bolnavă”, subliniază medicul, care analizează resorturile minciunii și ale crimei în societatea de azi („Oamenii normali au trimis alți oameni normali să se ucidă unii pe alții”). Psihiatrul îi identifică pe ucigașii de pace, dar vede o salvare în compasiunea oamenilor, pentru că, „din fericire, majoritatea oamenilor sunt capabili de compasiune”.
În prima parte a interviului, Gabor Mate a povestit despre extraordinara ciocnire a civilizațiilor la care a luat parte în jungla amazoniană, a vorbit despre limitele psihiatriei („În domeniul nostru, nici nu se vorbește de vindecare”), despre cauzele furiei din societatea în care trăim („Cultura de azi este împotriva naturii umane”), despre propria tulburare („Oamenii spun că am ADHD. Am. Dar oare este adevărată această formulare?) și despre felul în care se tratează înotând. Descoperiți în continuare noi detalii despre viața medicului psihiatru, despre căderea în workaholism și despre remediile găsite.
Gabor Mate, în dialog cu Gabriel Cicu. A doua parte a interviului, pe scurt:
„A fi normal nu are nicio legătură cu a fi sănătos”
„Dă-mi voie să-ți spun o poveste. E în cartea mea. Adolf Eichmann a fost locotenent-colonelul nazist din SS care a organizat deportarea evreilor din toată Europa de Est și mai ales din Ungaria și din România, la Auschwitz. A fost implicat în uciderea a milioane de oameni. (…) Înainte de proces, a fost examinat de un grup de psihiatri. Cu toții au spus că era normal din toate punctele de vedere. Unul dintre psihiatri a declarat: „e mai normal decât mine”. În relația cu familia sa, cu copiii și cu prietenii săi, el era perfect normal. Așa că, avem de-a face cu o persoană perfect normală, care ucide milioane de oameni. Ce este normal? Prin urmare, a fi normal nu are nicio legătură cu a fi sănătos.
Ce înseamnă normal este doar o statistică. Să zicem că dacă ești în București și toată lumea din București și-ar tortura pisicile, ar fi perfect normal. Iar dacă nu ai tortura pisici, ai fi anormal. Dar iată ce greșeală facem, credem că normal e același lucru cu sănătos și firesc.
Normalitatea în această cultură este cam bolnavă. (…) Acesta este mitul că normal înseamnă totodată sănătos și natural. Celălalt mit este că oamenii cu așa-zise boli mintale sunt anormali”.
„Oamenii normali au trimis alți oameni normali să se ucidă unii pe alții”
„Dacă în copilărie nu ți se permite să fii furios și îți înăbuși furia, o îngropi. Este o reacție normală. Așadar, avem o idee falsă despre ce înseamnă normal și avem o idee falsă despre ce înseamnă anormal. Este complet pe dos. Ce vreau să spun este că ceea ce numim boli mintale sunt, de cele mai multe ori reacții normale la situații anormale. Așadar, avem această societate normală. Uită-te ce a făcut această societate normală în secolul XX, în Europa. Oamenii normali au trimis alți oameni normali să se ucidă unii pe alții.
Ei bine, unii dintre acești lideri – nu poți spune că erau normali. De pildă, Ceaușescu. Nu cred că s-ar încadra în ideea de normalitate a nimănui”.
Minciuna comunistă
„Uite să îți spun ceva: eu eram un bun mic comunist; chiar am crezut în sistem; până pe la 12 ani. Iar în 1956, când în Ungaria a avut loc o revoluție, m-am trezit peste noapte. Dar ni se spunea că era pentru înfrățirea umană și pentru dreptate și libertate. Și, de fapt, existau toate lucrurile acelea îngrozitoare despre care părinții nici măcar nu puteau să-ți vorbească.
Cei mai mulți cred că majoritatea oamenilor din România sau Ungaria știau că sunt mințiți. Chiar dacă nu au putut să facă nimic sau să spună nimic. Dar credeau ei cu adevărat ce li se spunea? Probabil că nu. Aici, în Occident, unde trăiesc acum, sistemul de propagandă este însă mult mai sofisticat”.
Ucigașii de pace
„Iisus propovăduiește pacea, dragostea, să nu-i judecăm pe alții, acceptarea și compasiunea absolută. Și vedem toate aceste țări creștine care se ucid între ele. În numele religiei lor. Seamănă foarte bine cu ce i s-a întâmplat lui Marx.
Securitatea, Stazi (în RDG), AVO (în Ungaria). Toți știau ce voiau, nu voiau decât ca persoana respectivă să o spună. Nu le păsa de adevăr. Nu voiau decât o declarație”.
Ce este compasiunea
„Compasiunea înseamnă să suferi cu cineva. Ceea ce nu înseamnă că suferința ta este identică, ci că apreciezi că omul acela suferă și nu vrei să sufere. Așadar, ești prezent la suferința sa.
Unii oameni cărora li s-a făcut foarte mult rău, sociopații, președinții țărilor, președinții marilor corporații, nu au prea multă compasiune. Ei sunt capabili să ucidă un număr mare de oameni pentru putere sau pentru propriul profit. Dar, din fericire majoritatea oamenilor sunt capabili de compasiune.
Dacă te văd suferind, e bine că îmi pasă de asta, dar nu este de ajuns. E nevoie de un al doilea nivel al compasiunii, pe care îl numesc curiozitate plină de compasiune”.
„Eram workaholic”
„Sunt medic de la 33 de ani, ceea ce a fost o vocație pentru mine. A fost o chemare, voiam să ajut umanitatea. Voiam să ajut în domeniul medical. Dar asta nu e totul; eram totodată determinat, eram workaholic, munceam prea mult. Acceptam prea multe sarcini. Îmi neglijam propriile nevoi”.
Poate pentru că nu simt că sunt suficient de important, așa că trebuie să muncesc tot timpul, ca să devin important. Sau, poate, pe când eram foarte mic, evreu fiind, am primit mesajul – și așa a fost – că lumea nu mă vrea. Ei bine, atunci voi munci din răsputeri, ca să mă asigur că lumea are nevoie de mine, știi, așa că voi fi workaholic”.
Dă-mi voie să-ți spun o poveste. E în cartea mea. Adolf Eichmann a fost locotenent-colonelul nazist din SS care a organizat deportarea evreilor din toată Europa de Est și mai ales din Ungaria și din România, la Auschwitz. A fost implicat în uciderea a milioane de oameni. După cum știi, a fost capturat, cred că în Argentina. Răpit de israelieni, dus în Ierusalim, judecat și a fost găsit vinovat de crime împotriva umanității și apoi executat. Ei bine, înainte de proces, a fost examinat de un grup de psihiatri. Cu toții au spus că era normal din toate punctele de vedere. Unul dintre psihiatri a declarat: „e mai normal decât mine”. În relația cu familia sa, cu copiii și cu prietenii săi, el era perfect normal. Așa că, avem de-a face cu o persoană perfect normală, care ucide milioane de oameni. Ce este normal? Prin urmare, a fi normal nu are nicio legătură cu a fi sănătos.
Ce înseamnă normal este doar o statistică. Să zicem că dacă ești în București și toată lumea din București și-ar tortura pisicile, ar fi perfect normal. Iar dacă nu ai tortura pisici, ai fi anormal. Dar iată ce greșeală facem, credem că normal e același lucru cu sănătos și firesc.
Exact. În psihiatrie, spunem și adesea am spus-o și cu tine – du-te la psihiatru să revii la normalitate.
Așa este. Și normalitatea în această cultură este cam bolnavă. Pentru că această cultură nu este sănătoasă sau naturală din multe puncte de vedere. Așadar, acesta este mitul că normal înseamnă totodată sănătos și natural. Celălalt mit este că oamenii cu așa-zise boli mintale sunt anormali.
Exact.
Dar, serios? Dacă în copilărie nu ți se permite să fii furios și îți înăbuși furia, o îngropi. Este o reacție normală. Așadar, avem o idee falsă despre ce înseamnă normal și avem o idee falsă despre ce înseamnă anormal. Este complet pe dos. Ce vreau să spun este că ceea ce numim boli mintale sunt, de cele mai multe ori reacții normale la situații anormale. Așadar, avem această societate normală. Uită-te ce a făcut această societate normală în secolul XX, în Europa. Oamenii normali au trimis alți oameni normali să se ucidă unii pe alții. În Primul Război Mondial 20 de milioane au fost uciși. În al Doilea Război Mondial, probabil 30 de milioane, poate 40.
În timpul regimului comunist, nu știm.
Apoi a urmat perioada comunistă, în Europa de Est. Tu ai crescut în comunism; la fel și eu, în Ungaria. Ei bine, unii dintre acești lideri – nu poți spune că erau normali. De pildă, Ceaușescu. Nu cred că s-ar încadra în ideea de normalitate a nimănui. Dar oamenii care au lucrat pentru el și i-au urmat ordinele, erau oameni foarte normali și la fel s-a întâmplat în toată Europa de Est.
Crezi că putem vorbi despre trauma comunismului în regiunea noastră? Știi, termenul de Holocaust este foarte clar. Termenul de război, Primul Război, al Doilea Război. Dar simt că în mediul meu există lucruri foarte specifice care arată că există multă traumă.
Da, sigur că putem. Adică putem să vorbim despre trauma colectivă. Când oamenii sunt reprimați, când sunt mințiți… uite să îți spun ceva: eu eram un bun mic comunist; chiar am crezut în sistem; până pe la 12 ani. Iar în 1956, când în Ungaria a avut loc o revoluție, m-am trezit peste noapte. Dar ni se spunea că era pentru înfrățirea umană și pentru dreptate și libertate. Și, de fapt, existau toate lucrurile acelea îngrozitoare despre care părinții nici măcar nu puteau să-ți vorbească, fiindcă, dacă îți vorbeau – și dacă vorbeai și tu despre ele –, urmau să aibă necazuri. Așadar, în primul rând, exista o mare confuzie. De asemenea, oamenii erau foarte traumatizați pentru că nu li se permitea să spună adevărul. Erau reprimați, ca să nu mai spun că erau trimiși la închisoare, torturați și toate celelalte. Îți voi spune ceva interesant. Ca să nu mai spunem că există forme specifice de rău, cum ar orfelinatele din România – toată lumea a citit despre grozăviile de acolo, pentru că avortul nu era permis. Femeile nășteau, dar, din cauza sărăciei, oamenii nu-și puteau permite să aibă grijă de acești copii. Astfel că zeci de mii de copii au fost trimiși în orfelinate, în condiții groaznice. Și știm ce s-a ales din asta. Probleme medicale grave în rândul copiilor, care au fost apoi adoptați și aduși în Occident și, Dumnezeule, ce dezastru a rezultat din asta. Prin urmare, sunt multe traume. Dar, în același timp, este puțin mai ușor, pentru că, vezi tu, cei mai mulți cred că majoritatea oamenilor din România sau Ungaria știau că sunt mințiți. Chiar dacă nu au putut să facă nimic sau să spună nimic. Dar credeau ei cu adevărat ce li se spunea? Probabil că nu. Aici, în Occident, unde trăiesc acum, sistemul de propagandă este însă mult mai sofisticat. Pentru că oamenii sunt mințiți tot timpul aici și aici. Și cred că acest sistem de propagandă este mult mai bun decât ar fi visat vreodată comuniștii.
Adică, este mai eficient să fim divizați și să devenim mai confuzi și mai traumatizați.
Există multe traume și multe minciuni și o mare confuzie, dar oamenii nu o știu, fiindcă sistemul este mult mai eficient în propaganda sa.
Știi, acum locuim în București și ne aflăm la mijlocul unui război în apropiere de noi, ceea ce ne-a declanșat o traumă, mai ales oamenilor de vârsta mea, care își amintesc de comuniști și de ruși. Cum ți se pare acest tip de fenomen care ne-a retraumatizat?
Ei bine, nu știu, cum e pentru tine?
Este complicat, știi. Întrebarea e, o prietenă de-ale mele, care se află aici în timp ce noi avem această conversație, m-a întrebat: ce trebuie să le spun copiilor mei ca să nu fie traumatizați în acest moment? Fiindcă noi suntem traumatizați, se declanșează lucruri în noi. Noi conștientizăm oarecum, dar ce să le spunem copiilor?
Dar tocmai asta este natura traumei, faptul că oamenii reacționează la trecut, nu la prezent. Și asta înseamnă să se declanșeze lucruri în tine. Dacă ne uităm la cuvântul trigger (trăgaci, a declanșa). Este un cuvânt interesat. Cât de mare este trăgaciul ca parte a unei arme?
Hmm…
Ai o armă mare, iar trăgaciul este mic. Arma are muniție, are material exploziv. Ceea ce se declanșează este materialul exploziv din armă. Ei bine, când se declanșează lucruri în mine, port materialul exploziv înăuntrul meu. Port încărcătura. Pot decide să mă supăr rău din pricina lucrului care declanșează asta în mine. Sau pot să decid să mă analizez și să mă întreb: care este materialul exploziv pe care încă nu l-am procesat, pe care încă nu l-am dezamorsat? Care este încărcătura explozivă pe care o ascund încă în vintre și în piept? Asta este o întrebare mult mai interesantă. Prin urmare, cum gestionezi momentul declanșator?! Bun, s-a produs. Acum, uită-te la el, analizează-te. Ce s-a declanșat, mai exact, ce continui să porți cu tine?
O privire înăuntru.
Privește înăuntru, da. Apropo, poate nu știi asta, dar dă-mi voie să citez, dacă tot vorbim despre comunism. O să-ți găsesc un citat, din Karl Marx care spune că „autoevaluarea, autoexaminarea este prima condiție a înțelepciunii.” Ei bine, cum ai putea să nu fii de acord cu asta? Iar pentru mine, una dintre ironii și una dintre tragedii, când îl citești pe Marx și citești ce s-a făcut în numele lui, este că e ca și cum te-ai uita la Iisus Christos și la ce s-a făcut în numele lui. Iisus propovăduiește pacea, dragostea, să nu-i judecăm pe alții, acceptarea și compasiunea absolută. Și vedem toate aceste țări creștine care se ucid între ele. În numele religiei lor. Seamănă foarte bine cu ce i s-a întâmplat lui Marx. Dacă îl citești cu adevărat pe Marx și te uiți la ce s-a întâmplat, este exact opusul. Știi, este un fenomen uman foarte comun, de fapt.
Care?
Că cineva, un geniu lansează un set de idei, apoi are discipoli, iar aceștia fac exact opusul. Asta s-a întâmplat cu Iisus, asta s-a întâmplat cu mulți dintre oamenii aceștia. Vreau să spun, în aproape toate religiile și ideologiile. Prin urmare, este ceva foarte frecvent.
Ai menționat compasiunea și ai dezvoltat o tehnică foarte frumoasă, investigația bazată pe compasiune. Dar, știi, în România, avem o dezbatere pozitivă despre investigație, din pricina traumei provocate de investigațiile din comunism de Securitate (râsete) în fine… În lumea noastră, compasiunea este oarecum nouă, ea vine din budism, din alte culturi. Ce poți să ne spui despre compasiune, ce înțelegi prin compasiune și investigație?
Ei bine, în primul rând, investigația poate fi plină de compasiune sau nu. Am văzut un film cândva, era un loc în Ungaria, numit Recsk, iar Recsk era un lagăr de concentrare unde erau închiși dușmanii sistemului comunist. Cei mai mulți dintre acești oameni nu erau fasciști. Erau, de fapt, socialiști. Însă comuniștii îi urau pe socialiști, fiindcă aveau o idelologie apropiată, dar aveau un punct de vedere diferit, așa că i-au suprimat. Și toți acești socialiști maghiari, patrioți, cu mare experiență în lupta antifascistă erau ținuți în condiții îngrozitoare și torturați. Și, de fapt, mulți dintre gardieni erau foști fasciști. Pentru că sistemul comunist știa cum să-i folosească pe oamenii aceștia pentru propriile lor scopuri. Am văzut filmul, un documentar maghiar despre acest lagăr de prizonieri după căderea, de fapt, înainte de căderea comunismului, în anii 1980. Și era un scriitor anume, care era deținut politic. El a spus: „Dacă vreți să mărturisesc că sunt Adolf Hitler, voi mărturisi că sunt Adolf Hitler. Doar nu-mi mai faceți rău” – deci acesta este un tip de investigație, înțelegi? Dar nu este nimic de mirare în asta. Securitatea, Stazi (în RDG), AVO în Ungaria. Toți știau ce voiau, nu voiau decât ca persoana respectivă să o spună. Nu le păsa de adevăr. Nu voiau decât o declarație. Prin urmare, nu vorbim despre o asemenea investigație.
OK. Deci tu vorbești, de fapt, despre adevăr…
Ei bine, în primul rând, vorbim despre o curiozitate sinceră. Vom afla adevărul nu ca să-l folosim împotriva persoanei, ci pentru că, prin asta, persoana se poate ajuta pe sine. Așadar, curiozitate autentică. Iar curiozitatea spune: nu știu, dar vreau să aflu pentru că Iisus a spus: vei afla adevărul și adevărul te va elibera. Așadar, întrebări adevărate sau curiozitate, pentru a ajuta persoana aceea să se elibereze. Să se elibereze de ce? De traumă. Asta este partea importantă a curiozității. Asta este partea despre investigație. Compasiunea, ei bine, vine din latină, din două cuvinte latinești: unul este a suferi, iar celălalt este cu. Prin urmare, compasiunea înseamnă să suferi cu cineva. Ceea ce nu înseamnă că suferința ta este identică, ci că apreciezi că omul acela suferă și nu vrei să sufere. Așadar, ești prezent la suferința sa.
Deci ai o intenție, există o intenție.
Știi, îți pasă. Iar asta este trăsătură foarte umană; majoritatea suntem capabili de asta. Unii oameni cărora li s-a făcut foarte mult rău, sociopații, președinții țărilor, președinții marilor corporații, nu au prea multă compasiune. Ei sunt capabili să ucidă un număr mare de oameni pentru putere sau pentru propriul profit. Dar, din fericire majoritatea oamenilor sunt capabili de compasiune.
Vrei să spui – compasiunea este ceva natural, uman.
Este ceva natural pentru oameni. Este ceva natural chiar și pentru șobolani, de fapt. Poți vedea asta dacă mergi într-un laborator.
Deci nu trebuie să mergem la o mănăstire în Tibet, unde să stăm șapte ani pentru a o descoperi. Sau poate că da, dar compasiunea este în interiorul nostru.
Se dezvoltă de la sine la copii, de la o vârstă fragedă, dacă sunt tratați bine. Dar asta nu este suficient. Dacă te văd suferind, e bine că îmi pasă de asta, dar nu este de ajuns. E nevoie de un al doilea nivel al compasiunii, pe care îl numesc curiozitate plină de compasiune. Unde se află investigația bazată pe compasiune. Unde, dacă tu suferi, mie îmi pasă de asta, așa că trebuie să aflu de ce suferi. Să vedem cum ne raportăm la asta. Tu suferi, iar mie îmi pasă, dar nu este suficient. Trebuie să știu: de ce suferi? Ei bine, suferi pentru că ai fost traumatizat și încerci să scapi de durerea traumei. Altfel, s-ar putea să creadă că ești doar prost. Sau iei o decizie proastă sau, moral și etic ai niște carențe. Dar dacă eu înțeleg că dependența ta provine din suferință, asta mă face să simt o compasiune mai profundă.
Deci nu e vorba despre a judeca.
Nu e vorba despre a judeca, e doar curiozitate. Există și alte niveluri ale compasiunii. Nu vreau să le parcurg pe toate acum, dar unul important este ceea ce numesc compasiunea recunoașterii. Să spunem că lucrezi cu cineva care are o dependență. Dacă ești sincer cu tine, de cele mai multe ori, vei recunoaște că nu ești cu mult mai diferit. Poate că nu duci lucrurile la extrem, ca persoana aceea, poate că nu suferi atât de mult, poate că trauma ta nu este la fel de mare sau poate ți-ai rezolvat-o, iar persoana respectivă nu încă, dar recunoști asta în sinea ta. Așadar, când lucram cu un grup de oameni cu dependențe serioase, în Downtown Eastside, Vancouver, și în British Columbia, am putut să văd în mine tot ce vedeam în clienții mei. Atâta doar că eu am fost mai norocos decât ei. Asta e tot. Aceea era singura diferență. Prin urmare, compasiunea are diferite straturi.
Un alt lucru pe care noi, pe care eu l-am descoperit în pădurea amazoniană este că există concepte precum acela de vocație, de viață aliniată. Tu ți-ai găsit vocația acolo?
Sunt medic de la 33 de ani, ceea ce a fost o vocație pentru mine. A fost o chemare, voiam să ajut umanitatea. Voiam să ajut în domeniul medical. Dar asta nu e totul; eram totodată determinat, eram workaholic, munceam prea mult. Acceptam prea multe sarcini. Îmi neglijam propriile nevoi. Asta au aflat oamenii din pădurea amazoniană despre mine. Uneori îmi neglijam familia de dragul muncii. Asta nu e o vocație. Așadar, despre ce vorbim aici? Există o diferență între a avea o chemare și a fi determinat… vorbesc de o determinare compulsivă.
A fi determinat vine din ego, am putea spune.
Nu, nu, determinat de ceva din interior. Poate pentru că nu simt că sunt suficient de important, așa că trebuie să muncesc tot timpul, ca să devin important. Sau, poate, pe când eram foarte mic, evreu fiind, am primit mesajul – și așa a fost – că lumea nu mă vrea. Ei bine, atunci voi munci din răsputeri, ca să mă asigur că lumea are nevoie de mine, știi, așa că voi fi workaholic. Așadar, acestea sunt porniri din interiorul meu și, atâta timp cât sunt controlat de aceste porniri, nu sunt liber. Prin urmare, vocația este legitimă, însă înverșunarea e inconștientă și provocată de traumă.
Pot oamenii, să ia parte la schimbarea umanității? S-ar putea. Nu, nu eu și tu ci noi, ca ființe umane.
Cred că fiecare om poate lua această hotărâre pentru sine, legat de cum își va trăi viața, ce contribuție va avea, ce fel de conversații va purta și când va purta acele conversații. Este curios, plin compasiune sau sunt naiv? Compulsivitate, furie și ură, știi, acestea sunt conversații, sunt decizii pe care cu toții le luăm pe cont propriu, și nu pot oferi o rețetă pentru nimeni. Știu doar de ce este nevoie pentru a fi sincer cu mine însumi și cred că asta este o hotărâre pe care trebuie să o luăm cu toții.
Gabor Mate si Gabriel Cicuhttp://psihonautic.ro/wp-content/themes/movedo/images/empty/thumbnail.jpg150150gabigabihttp://0.gravatar.com/avatar/35c079a28cff448ccf99844f140a064e?s=96&d=mm&r=g
Interviu-eveniment cu Gabor Mate. Extraordinara confruntare dintre psihologi și șamani în pădurea amazoniană: „M-au dat afară din propriul meu retreat. Mi-au spus așa: Noi credem că atunci când erai foarte mic, ai trecut printr-o mare sperietură”
Gabor Mate, celebrul medic și psihoterapeut canadian de origine maghiară, dezvăluie, într-un dialog cu psihiatrul și psihanalistul român Gabriel Cicu, pentru platforma habits by Republica, o întâmplare extraordinară petrecută în 2019 în pădurea amazoniană. Cei doi făceau parte dintr-un grup de 24 de specialiști reputați din domeniul medical, doctori, psihologi, psihiatri, care se aflau în Peru într-o expediție de căutare a unor terapii alternative. „Eram într-un loc numit Templul Căii Luminii”, își amintește Gabor Mate, unde medicii occidentali au participat la ceremoniile făcute de vindecătorii indigeni. „Erau 6 șamani”, povestește doctorul Mate, care l-au exclus din grup, considerând că nu pot „lucra” cu el. „Mi-au spus: Noi simțim că tu ai lucrat foarte mult cu traume în viață, cu foarte mulți oameni traumatizați și le-ai absorbit trauma și stresul, fără să te purifici de ele. De aceea energia ta este atât de întunecată”. Cum au ajuns la un asemenea „diagnostic” și ce legătură are această constatare cu copilăria medicului, aflați din discuția de mai jos.
În prima parte a interviului în exclusivitate pe care-l publicăm în continuare în secțiunea Prevenție a habits by Republica, realizată cu susținerea Rețelei de Sănătate Regina Maria, Gabor Mate vorbește despre limitele psihiatriei („În domeniul nostru, nici nu se vorbește de vindecare”), despre cauzele furiei din societatea în care trăim („Cultura de azi este împotriva naturii umane”), despre propria tulburare („Oamenii spun că am ADHD. Am. Dar oare este adevărată această formulare?) și despre felul în care se tratează înotând. În partea a doua a interviului, doctorul Mate vorbește despre cazul omului „normal” implicat în uciderea o milioane de oameni, despre minciuna comunistă, pe care a cunoscut-o în copilăria sa la Budapesta, și despre ucigașii de pace din zilele noastre.
Gabor Mate, în dialog cu Gabriel Cicu. Prima parte a interviului, pe scurt:
Ce ni s-a întâmplat în pădurea amazoniană
„Acești șamani mi-au trimis o delegație a doua zi dimineața și mi-au spus: Nu putem lucra cu tine în această ceremonie pentru că ai prea multă energie întunecată. Și asta ne afectează incantațiile și modul în care lucrăm cu alți oameni. Așa că, practic, m-au dat afară din propriul meu retreat. Oamenii plătiseră o grămadă de bani să vină din întreaga lumea să lucreze cu mine și, pe nepusă masă, șamanii mi-au spus că nu o pot face.
Oamenii aceia nu știau cine sunt. Îmi știau numele, dar atât, nimic altceva. Nu știau că sunt autor internațional, vorbitor și toate celelalte. Nu știau nimic nici despre copilăria mea, și anume că sunt evreu născut în Budapesta chiar când aceasta a fost ocupată de naziști în 1944. Dar iată, ce mi-au spus: Noi simțim că tu ai lucrat foarte mult cu traume în viață, cu foarte mulți oameni traumatizați și le-ai absorbit trauma și stresul, fără să te purifici de ele. De aceea energia ta este atât de întunecată. Și, mi-au mai spus așa: Noi credem că atunci când erai foarte mic, ai trecut printr-o mare sperietură, pe care nu ai depășit-o încă. Îmi amintesc că ne-au întrebat cum putem vindeca și ajuta oameni, când avem atâta întuneric în noi?”
Psihiatrul nu vindecă. „Oamenii spun că am ADHD”
„În domeniul psihiatriei, nici măcar nu se vorbește deloc despre vindecare. Nu se vorbește despre vindecare deoarece habar nu au cum să vindece depresia, tulburarea bipolară, ADHD-ul sau psihoza. Se pot controla simptomele, dar nu se vorbește atât despre vindecare.
Eu am fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate. Așadar, oamenii spun că am ADHD. Am. Dar oare este adevărată această formulare? (…) Nu am nimic împotriva pastilelor, doar că ele nu tratează procesul în adâncime. Nu fac decât să înăbușe simptomele”.
De unde vine furia
„Mulți oameni au o mare furie. Însă nu sunt conștienți de furia pe care o conțin. De ce nu simt furia? Pentru că, în copilărie, nu li s-a permis, așa că au trebuit să o ignore, să o reprime, să o împingă undeva în adâncime, într-o asemenea măsură, încât nici măcar nu știu că sunt furioși.
E posibil ca, foarte des, oamenii să simtă furie pentru că întârzie autobuzul cinci minute. Și nu știu că ceea ce simt cu adevărat sunt suferința și dezamăgirea trăite în copilărie pentru că nevoile lor nu au fost satisfăcute. Brusc, îi apucă: A întârziat autobuzul, e groaznic! Dar nu, nu e așa, este vorba despre ce ți s-a întâmplat în copilărie.
O lume nesigură
„Nu a existat niciodată o siguranță absolută în lume. Oricând puteai fi lovit de fulger, omorât de cutremur, lovit de autobuz, știi, așa că nu există siguranță absolută. Iar în unele locuri din lume, precum Europa de Est unde ne aflăm noi și după cum vedem chiar în momentul de față, din nou, există tot felul de pericole istorice. Și, fie că ești român, maghiar, sârb, croat, ucrainean sau rus, polonez, ceh există frământări permanente”.
Cultura de azi este împotriva naturii umane
„La cum am evoluat ca ființe umane, milioane de ani am fost în contact foarte apropiat unii cu alții – cete mici de vânători-culegători, erau cu toții împreună. Egoismul era necunoscut, pentru că amenința întregul trib. (…) Practic, astăzi avem o cultură care este, în mare măsură, împotriva naturii umane.
Natura ghindei este să devină stejar. Dar ce se întâmplă dacă pui ghinda pe biroul meu? Va deveni stejar? Nu, dar știi de ce? Deoarece, chiar dacă asta este în natura sa, să devină stejar, natura aceea are nevoie de condițiile potrivite pentru a se dezvolta. Același lucru se întâmplă și cu oamenii. Cu cât ne-am îndepărtat mai mult de natură, cu atât ne-am îndepărtat mai tare de propria noastră natură umană.
Pentru Dumnezeu, țara voastră e plină de munți, copaci, păduri, văi, lacuri și locuri frumoase. Duceți copiii acolo regulat. Oamenii ar trebui să meargă acolo regulat, știi. Și în orașul tău, București, clădirile acelea imense și monstruoase… dărâmați-le și plantați o pădure. (…) Scopul acelor clădiri a fost să vă facă să vă simțiți mărunți în comparație cu conducătorul vostru, în comparație cu autoritatea. Prin urmare, dacă știm aceste lucruri, hai să construim orașe în care ne exprimăm cunoașterea”.
„Meditez înotând”
„Eu obțin rezultate mai bune înotând decât meditând. Când înot, inspir adânc, expir și fac asta timp de 50 de minute. Pentru mine, este un fel de proces meditativ, de calmare. La sfârșit mă simt foarte diferit față de cum eram când am început. Pentru unii oameni funcționează meditația, yoga, plimbările în natură, rugăciunile, cântatul, incantațiile, să compună muzică, să creeze, să meargă pe jos”.
Prima parte a interviului, pe larg:
Gabriel Cicu: Bună, Gabor, bine ai venit la această conversație. Aș vrea să le spun celor care ne privesc că noi nu ne-am mai văzut față în față de mai bine de 3 ani. Așadar, sunt foarte fericit și emoționat să pot purta această conversație cu tine. Aș vrea să încep cu un pic de context. Noi ne-am întâlnit prima dată în 2018 și la acel moment m-ai invitat în cadrul unui program special în pădurea amazoniană. Mărturisesc că pentru mine a fost un program extrem de important și care mi-a schimbat radical viața.
Gabor Mate: Asta era în 2019 și ne aflam în jungla amazoniană din Peru, într-un loc numit Templul Căii Luminii, unde se fac ceremonii cu vindecători indigeni din Poporul Shipibo, unul dintre popoarele indigene din Peru. Iar în ceremonii se folosea o fiertură pe care o bei și te poate face să trăiești niște experiențe foarte puternice, uneori frumoase, alteori înspăimântătoare, dar întotdeauna instructive și profunde. Acolo, urma să conduc retreat-urile, la care ai participat și tu, alături de alți 23 de colegi din toată lumea, profesioniști din domeniul medical, doctori, psihologi, psihiatri. În prima noastră seară a avut loc ceremonia. Erau șase șamani și noi cei 24. Eu nu am avut niciun fel de experiență profundă, deși eu eram cel care conduce aceste retreat-uri… experiențele mele sunt deseori oarecum distante. Așa că acești șamani mi-au trimis o delegație a doua zi dimineața și mi-au spus: Nu putem lucra cu tine în această ceremonie pentru că ai prea multă energie întunecată. Și asta ne afectează incantațiile și modul în care lucrăm cu alți oameni. Așa că, practic, m-au dat afară din propriul meu retreat. Oamenii plătiseră o grămadă de bani să vină din întreaga lumea să lucreze cu mine și, pe nepusă masă, șamanii mi-au spus că nu o pot face. Ce au făcut, în schimb, a fost să îmi ofere să iau parte la ceremonii private o dată la două seri, în timp ce voi, restul aveați cinci. Unul dintre cei șase șamani urma să lucreze cu mine. Ceilalți cinci urmau să lucreze cu voi, restul. Oamenii aceia nu știau cine sunt. Îmi știau numele, dar atât, nimic altceva. Nu știau că sunt autor internațional, vorbitor și toate celelalte. Nu știau nimic nici despre copilăria mea, și anume că sunt evreu născut în Budapesta chiar când aceasta a fost ocupată de naziști în 1944. Dar iată, ce mi-au spus: Noi simțim că tu ai lucrat foarte mult cu traume în viață, cu foarte mulți oameni traumatizați și le-ai absorbit trauma și stresul, fără să te purifici de ele. De aceea energia ta este atât de întunecată. Și, mi-au mai spus așa: Noi credem că atunci când erai foarte mic, ai trecut printr-o mare sperietură, pe care nu ai depășit-o încă. Repet, nu știau nimic despre mine și era adevărat. Era absolut adevărat! Așa că m-am izolat, am stat singur, am făcut yoga, am meditat. M-am plimbat în pădurea tropicală și o dată la două seri participam la o ceremonie. N-o să intru acum în detalii legat de ce mi s-a întâmplat; voi spune doar că la a cincea ceremonie am trăit o experiență intensă, extraordinară. O experiență intensă, care m-a zguduit. Scriu despre asta și în noua mea carte. (n.r. „The Myth of Normal: Trauma, Illness, and Healing in a Toxic Culture”)
Ce mi-au mai spus după aceea este că atunci când au auzit că va veni un grup de profesioniști din domeniul medical, majoritatea medici, s-au gândit că vor avea o sarcină ușoară, pentru că mi-au spus ei: Noi lucrăm mereu cu oameni traumatizați și le absorbim energiile, dar ne purificăm de ele după. Și ne-am gândit că voi, medicii, faceți același lucru. Dar nu, voi nu faceți asta, iar noi nu am mai întâlnit niciodată un grup atât de greu și întunecat. Îmi amintesc că ne-au întrebat cum putem vindeca și ajuta oameni, când avem atâta întuneric în noi? Asta au simțit ei la mine și asta au simțit și la voi, ceilalți.
Exact așa s-a întâmplat. Dar, după această experiență a fost o schimbare foarte puternică în paradigma medicală, dacă pot spune așa. Eu sunt psihiatru, psihanalist, dar nu am mai vorbit niciodată până atunci, în termeni de vindecare. Așa cum știi, noi nu folosim termenul de vindecare, noi folosim termenul de tratament, diagnostic. Avem un diagnostic, avem un tratament, avem un remediu. Dar, pentru mine, asta a fost o foarte puternică schimbare de paradigmă, în raport cu vindecarea.
De fapt, aș spune că în domeniul psihiatriei, nici măcar nu se vorbește deloc despre vindecare. Nu se vorbește despre vindecare deoarece habar nu au cum să vindece depresia, tulburarea bipolară, ADHD-ul sau psihoza. Se pot controla simptomele, asta se poate face, dar nu se vorbește atât despre vindecare. În noua mea carte vorbesc pe larg despre întreaga paradigmă psihiatrică. Există un singur mod de a vorbi despre un fenomen sau altul, și acela este prin a-i pune etichete. Noi, ca medici, vrem să încadrăm totul într-o paradigmă medicală, după cum spui tu. Dar există și alte moduri de a privi lucrurile. De exemplu, eu am fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate și una dintre cărțile mele este pe această temă. Știu că a fost publicată și în România. Așadar, oamenii spun că am ADHD. Am. Dar oare este adevărată această formulare? Gândește-te. Am un telefon mobil; pot pune mobilul jos. Pot ridica mobilul, îl pot arunca. Este un lucru distinct de mine. Când spun că am ADHD sau că am depresie, este lucrul acela distinct de mine? Este un proces care se întâmplă în mine? Evident, nu este un lucru distinct de mine. Este un proces din interiorul meu. Cum s-a declanșat procesul acela în interiorul meu? S-a declanșat din pricina vieții mele sau ce mi s-a întâmplat când eram copil mic? Ce s-a întâmplat? Ce fel de viață am dus ca adult? Ei bine, cei mai mulți psihiatri pur și simplu nu înțeleg că se gândesc la aceste lucruri ca la niște lucruri pe care le au oamenii, dar nu știu să pună multe întrebări despre ce fel de viață a avut persoana aceea, care ar putea explica, poate, de ce este activ procesul acela în interiorul oamenilor. Dar, dacă începi să întrebi: cum s-a declanșat procesul acesta în tine și te uiți la viețile oamenilor, poate că îi poți ajuta să se vindece. Poate vei putea ajuta oamenii să abordeze procesul acela într-un mod pozitiv, activ și intuitiv. Asta e foarte diferit de: poftim o pastilă. Ia-o și sună-mă peste două săptămâni. Și, apropo, nu am nimic împotriva pastilelor, doar că ele nu tratează procesul în adâncime. Nu fac decât să înăbușe simptomele.
Când vorbești despre proces, de fapt, vorbești despre sentimente, nu-i așa, sunt sentimentele pe care le simțim. Tristețe, fericire. Suntem obișnuiți să punem aceste sentimente în două cutii, sentimente negative și sentimente pozitive; și pentru sentimentele negative trebuie să-ți dăm niște medicamente, pe care să le arunci, dacă nu sunt bune.
Ei bine, știi, când vorbesc despre proces, poate că vorbesc despre sentimente, dar nu vorbesc neapărat despre lucruri, fiindcă uneori problema este că oamenii nici măcar nu știu ce simt. Vreau să spun că sentimentul este ceva ce simți și de care ești conștient. Dar mulți oameni, de exemplu, au o mare furie. Însă nu sunt conștienți de furia pe care o conțin. De ce nu simt furia? Pentru că, în copilărie, nu li s-a permis, așa că au trebuit să o ignore, să o reprime, să o împingă undeva în adâncime, într-o asemenea măsură, încât nici măcar nu știu că sunt furioși. Apropo, ce cuvânt folosim când împingem ceva în jos, când înlăturăm un lucru? Cum spunem? În engleză, se numește, depresie – a (de)presa ceva înseamnă a-l împinge în jos. Așadar, depresia nu este un sentiment de furie, ci doar o dispoziție în care te simți înstrăinat, plictisit și suferi. Dar nici măcar nu simți un sentiment adevărat.
OK, dar cum? Cum ajungi să simți sentimentul?
Aici intervine ajutorul de specialitate. În primul rând, sentimentele tind să iasă la suprafață, într-un fel, în viețile oamenilor. Dar ei nu știu care e substratul acelor sentimente. Asfel că e posibil ca, foarte des, oamenii să simtă furie pentru că întârzie autobuzul cinci minute. Și nu știu că ceea ce simt cu adevărat este suferința și dezamăgirea trăite în copilărie pentru că nevoile lor nu au fost satisfăcute. Brusc, îi apucă: a întârziat autobuzul, e groaznic! Dar nu, nu e așa, este vorba despre ce ți s-a întâmplat în copilărie. Ce vreau să spun este că sentimentele se manifestă uneori. Indirect, apar neașteptat. Iar alteori trebuie să stai de vorbă cu oamenii și să îi întrebi despre copilărie, ce li s-a întâmplat și ce sentimente au. Dacă oamenii se simt în siguranță, vezi tu, motivul pentru care sentimentele sunt, de fapt, reprimate la vârsta de doi sau trei ani este pentru că nu s-au simțit în siguranță să le dea curs. Fiindcă, dacă mă înfurii, mami n-o să mă placă și nu o pot lăsa pe mami să nu mă placă pentru că atunci nu voi supraviețui, așa că le voi da deoparte. Îmi voi ignora sentimentele. Pentru că, ei bine, dacă vin și vorbesc cu mine sau cu tine sau cu oricine și se simt în siguranță, asta le dă permisiunea să simtă ce se află în interiorul lor. Prin urmare, lucrul de care au oamenii nevoie pentru a fi complet în contact cu sentimentele lor este siguranța emoțională.
Cum poți descrie siguranța în acest moment în care se află lumea? În cabinetul de psihoterapie, înțelegem ce înseamnă acest concept de siguranță. Dar ce este siguranța în zilele noastre?
Ei bine, vezi tu, nu a existat niciodată o siguranță absolută în lume. Ce vreau să spun, oricând puteai fi lovit de fulger, omorât de cutremur, lovit de autobuz, știi, așa că nu există siguranță absolută. Iar în unele locuri din lume, precum Europa de Est unde ne aflăm noi și după cum vedem chiar în momentul de față, din nou, există tot felul de pericole istorice. Și, fie că ești român, maghiar, sârb, croat, ucrainean sau rus, polonez, ceh există frământări permanente. Dar când vorbesc despre siguranță, nu mă refer la certitudine absolută. Mă refer la faptul că, dacă, vin în cabinetul tău să simt că tu mă vei accepta, că nu mă vei judeca, că nu mă vei respinge, că vei fi curios în ceea ce mă privește și vei avea puțină compasiune pentru mine și ești aici să mă ajuți. Așadar, siguranța nu înseamnă absența unei amenințări, a unui pericol, ci și prezența contactului uman. Așa că, atunci când vorbesc despre siguranță în acest sens, vorbesc despre contactul acesta.
Am o altă întrebare importantă. De ce au nevoie oamenii în perioada aceasta, ce înseamnă contactul astăzi, pentru că ce am simțit noi, ce am simțit eu în pădurea amazoniană și a avut un efect profund vindecător pentru mine, a fost contactul cu ceilalți, cu natura. O știam și înainte, știi, rațional, dar nu simțeam. Dar ce înseamnă contact astăzi?
Ei bine, pentru asta trebuie să ne uităm la natura umană. La cum am evoluat ca ființe umane, milioane de ani am fost în contact foarte apropiat unii cu alții – cete mici de vânători-culegători, erau cu toții împreună. Egoismul era necunoscut, pentru că amenința întregul trib. Nu conta decât ce puteam face pentru întregul grup – să avem grijă unii de alții, să ne oferim lucruri unii altora. Și, dacă te uiți la culturile tradiționale, ei oferă foarte mult. Nu prea cer și nu prea există competiție. Oferă enorm. Asta este cultura lor. Lucru care se întâmplă pentru că așa am evoluat. Așa că, practic, astăzi avem o cultură care este, în mare măsură, împotriva naturii umane. Ei bine, natura umană există, dar nu înseamnă că se va împlini. De exemplu, dacă aș avea, știi ce este o ghindă. O ghindă? Știi care este natura ghindei? Ce ar trebui să devină ghinda? Ar trebui să devină un stejar. O plantezi în pământ și ea va deveni un stejar mare. Așadar, natura ghindei este să devină stejar. Dar ce se întâmplă dacă pui ghinda pe biroul meu? Va deveni stejar? Nu, dar știi de ce? Deoarece, chiar dacă asta este în natura sa, să devină stejar, natura aceea are nevoie de condițiile potrivite pentru a se dezvolta. Același lucru se întâmplă și cu oamenii. Avem o anumită natură, dar dacă ne pui într-un mediu care nu este prielnic acelei naturi, lucrurile se vor denatura. Vom deveni ce nu am fost meniți să fim. Cu cât ne-am îndepărtat mai mult de natură, cu atât ne-am îndepărtat mai tare de propria noastră natură umană. Și asta se întâmplă și în clipa de față. Așa că, atunci când ești în pădurea amazoniană, cu indigeni, care duc această viață de mii de ani și care cunosc natura, cunosc fiecare plantă, vorbesc cu fiecare floare, știu să folosească toate drumurile și fiecare frunză, într-un scop medicinal sau pentru a se hrăni. Ascultă copacii și rămân în contact cu natura. Și te călăuzesc în acest mediu uimitor, în natură și ești alături de alți oameni, cu aceeași misiune. Acum te-ai întors acolo unde trebuia să fii din capul locului. Firește, te trezești la viață, firește, dacă ești conectat și te simți mai bine tu cu tine decât oricând.
Da, Gabor, dar știi, noi trăim în orașe mari. Nu avem acces la puterea pe care o au curanderos (vindecătorii). Câteodată, nu avem nici măcar un copac, pe o rază de un kilometru.
Da, este adevărat. Și, evident, nu ne putem întoarce la acel mod de viață. S-a dus. Dar dă-mi voie să-ți pun o întrebare. Cum stau eu aici pe scaun, vorbind cu tine, îți faci griji că mă voi desprinde și voi pluti spre tavan, că voi începe să zbor? Îți faci griji în privința asta? - Nu. De ce nu încep să plutesc spre tavan ca o frunză sau ca o pană? De ce nu?
Nu știu. (Râsete)
Cum nu știi? Ai auzit de gravitație? De-asta nu încep să plutesc. Pentru că gravitația mă ține aici. Acum, dă-mi voie să-ți pun următoarea întrebare. Dacă aș fi trimis pe Lună? Ce mi s-ar întâmpla acolo? Aș începe să plutesc.
Da.
De ce? Pentru că, pe Lună, gravitația nu este la fel ca pe Pământ. Așadar, ce fac oamenii când merg pe Lună? Cum reușesc să nu plutească, cum rămân cu picioarele pe sol? Poartă încălțăminte grea. Și un costum greu. Nu? Pentru că știm că forța gravitațională de pe Lună este mult mai mică decât a Pământului. Prin urmare, putem compensa. Ei bine, societatea modernă a pierdut o mulțime de lucruri, dar totodată, am câștigat o mulțime de lucuri. Acum, dacă suntem conștienți de asta, putem compensa. Poate că nu există niciun copac pe o rază de un kilometru în jurul tău. Dar, pentru Dumnezeu, țara voastră e plină de munți, copaci, păduri, văi, lacuri și locuri frumoase. Duceți copiii acolo regulat. Oamenii ar trebui să meargă acolo regulat, știi. Și în orașul tău, București, clădirile acelea imense și monstruoase pe care…
-… le-a construit Ceaușescu…
-… dărâmați-le și plantați o pădure. Sau faceți ceva, știi? Pentru că acele blocuri, acele clădiri mari, sunt făcute să vă facă să vă simțiți foarte mărunți ca oameni. Dar, în raport cu natura, nu suntem mărunți. Pentru că facem parte din natură. Așa că, dacă ne dăm seama că facem parte din natură, nu ne mai simțim mărunți. Dar scopul acelor clădiri a fost să vă facă să vă simțiți mărunți în comparație cu conducătorul vostru, în comparație cu autoritatea. Prin urmare, dacă știm aceste lucruri, hai să construim orașe în care ne exprimăm cunoașterea. Nu se pune problema că trebuie să ne întoarcem la un vechi mod de viață. Este imposibil. E vorba despre, dacă mă duc pe Lună, trebuie să știu cu ce condiții mă voi confrunta acolo și trebuie să compensez. În același mod, dacă vrem să trăim în civilizația modernă, trebuie să știm ce am pierdut și să compensăm asta. Dacă suntem conștienți, putem să o facem, dacă nu suntem conștienți, nu o putem face.
Deci, în primul rând, trebuie să conștientizăm! Mi-ai spus că meditezi, că faci lucruri de genul acesta care te ajută.
Toată lumea trebuie să găsească ceva. Eu, de exemplu, obțin rezultate mai bune înotând decât meditând. Când înot, inspir adânc, expir și fac asta timp de 50 de minute. Pentru mine, este un fel de proces meditativ, de calmare. La sfârșit mă simt foarte diferit față de cum eram când am început. Pentru unii oameni funcționează meditația, yoga, plimbările în natură, rugăciunile, cântatul, incantațiile, să compună muzică, să creeze, să meargă pe jos.
despre corp cu Judith Statehttp://psihonautic.ro/wp-content/themes/movedo/images/empty/thumbnail.jpg150150gabigabihttp://0.gravatar.com/avatar/35c079a28cff448ccf99844f140a064e?s=96&d=mm&r=g
Când sunt sănătoși, oamenii nu-și conștientizează propriul corp, nu se gândesc la felul în care merg, nu-și pun problema posturii. Fiecare zi deschide o nouă relație cu propriul corp, începând de la primele clipe de după trezire, când încercăm „să ne luăm corpul în posesie”. O dansatoare profesionistă, Judith State, și un psihoterapeut, Gabriel Cicu, deschid o conversație necesară, în secțiunea de prevenție a platformei habits by Republica, despre greutățile inutile pe care le punem pe propriul corp și despre libertatea pe care ți-o aduc mișcarea și dansul.
Prin urmare, „dansează ca și cum nu te privește nimeni”. Toți știm aceste cuvinte, dar când e ultima dată când chiar ați dansat? Dansul e o formă de mișcare eliberatoare. Prin dans ne întoarcem la ce e mai primar și neșlefuit din noi. La autentic.
Pentru Judith State, câteva lucruri sunt clare:
Prin dans ne putem detașa de tumultul lumii.
Prin dans ne putem înțelege mai bine problemele.
Prin dans putem duce o viață activă.
Prin dans ne putem cunoaște mai bine corpul.
Despre relația cu dansul: „În ciuda greului, spun despre dans că este relația mea cea mai lungă și cea mai complicată, este love-hate relationship. Pentru că este spațiul în care am dus cele mai puternice lupte cu mine însămi, m-am chinuit cel mai mult”.
Despre relația cu corpul: „Sunt surprinsă să aud de multe ori lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată, de la oameni care nu au neapărat o viață foarte activă din punct de vedere fizic. De genul că nu se gândesc la felul în care merg, sau nu se gândesc la corpul lor. Este un dat pe care îl luăm în seamă mai degrabă atunci când avem o problemă fizică, suntem bolnavi, mergem la doctori și cam atât. Da, este o relație foarte intimă și dacă înveți cumva să fii atent la ea îți spune foarte multe lucruri”.
Despre creștere: „În timpul pe care l-am petrecut dansând și învățând, am simțit întotdeauna că am de recuperat. Am de recuperat ceva ce am simțit eu că am pierdut în urmă în Liceul de Coregrafie, apoi picând la examenul de treaptă de la Liceul de Coregrafie, apoi descoperind internetul și văzând de fapt că lumea dansului este infinit mai largă decât ce credeam eu că înseamnă dansul aici, în bula noastră foarte mică, și chestia asta m-a lovit puternic în dinți la 23 de ani, deci deja eram mare. Și o conștientizare din asta foarte dureroasă că până acum eu de fapt n-am făcut mare lucru, iată ce lume se deschide în fața mea, în care dansul înseamnă atât de mult, mai mult decât credeam eu că înseamnă, și că timpul este deja pierdut, și am luat atunci decizia să nu ma mai lamentez, să încep să învăț”.
Despre semnalele pe care ți le dă corpul: „Vin după aceea la curs și îmi spun Băi, eram în supermarket și, cum stăteam la coadă, îmi conștientizam postura corpului și îmi puteam da seama că tot timpul stau preponderent de piciorul stâng și că asta face să mă dezaliniez pe diagonală și că mă doare umărul”.
Despre „luarea în posesie a corpului” dimineața: „Mă dau jos din pat folosind minim forța musculară, adică încerc să nu-mi încordez deloc mușchii, pentru că oricum abia m-am trezit și corpul, săracul, are nevoie de ceva mai mult timp decât mintea să se ia în posesie pe el însuși (…) Și atunci mă întorc frumos pe o parte, adică nu mă ridic din forța abdomenului. Nu, mă întorc frumos într-o parte, îmi las greutatea, îmi las picioarele jos din pat și atunci această greutate îmi activează restul corpului, îmi împing frumos mâinile, încerc să depun minim efort și depun minim efort”.
Interviul, pe larg:
Cum simți tu legătura dintre ceea ce faci cu atâta frumusețe – dans, mișcare – și binele tău, bunăstarea ta psihică, mentală?
Faptul că îmi place foarte mult ceea ce fac este sursa principală a bunăstării. Atunci când muncim, chiar dacă în condiții grele, dacă muncim la ceva ce este aproape de sufletul nostru, respirăm prin toți porii. Ne ajută foarte mult să fim mulțumiți, să fim liniștiți, să fim bine dispuși, și asta nu mai este un secret. Am fost cu toții puși în situația de a face lucruri care nu ne plac și atunci timpul devine altfel.
Tu lucrezi cu corpul. Noi spunem în lumea noastră, a PSI-ului, că în corp sunt foarte multe lucruri, în toate zonele, atât în psihologie, psihiatrie, cât și înțelepciunile vechi spun că în corp se înmagazinează traume, tensiuni. Cum arată „plăcerea de a lucra cu corpul”, așa cum o numești tu?
Oarecum paradoxal, pentru că este o muncă ce te costă foarte tare. Pe mine m-a costat și mă costă în continuare, mă doare și la propriu, și la figurat. Nu este neapărat ceva ușor. Dacă spun frumos, spun împlinire, bucurie și poate tendința mentală este să te duci cu gândul spre toate lucrurile cu plus pe care aceste cuvinte ți le pot inspira. În ciuda greului, spun despre dans că este relația mea cea mai lungă și cea mai complicată, este love-hate relationship. Pentru că este spațiul în care am dus cele mai puternice lupte cu mine însămi, m-am chinuit cel mai mult. De foarte puține ori am simțit că răzbesc și că se întâmplă să ajung acolo unde îmi doresc, dar, în același timp, da, este și unul dintre puținele lucruri care-mi aduc o satisfacție maximă.
Spui că este relația ta cea mai lungă, dar îmi sună că este relația ta și cea mai intimă cu tine însăți…
Îmi este foarte greu să mă separ de corp… Simt că sunt foarte în legătură cu corpul meu, mă simt și norocoasă pentru asta. Sunt surprinsă să aud de multe ori lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată, de la oameni care nu au neapărat o viață foarte activă din punct de vedere fizic. De genul că nu se gândesc la felul în care merg, sau nu se gândesc la corpul lor. Este un dat pe care îl luăm în seamă mai degrabă atunci când avem o problemă fizică, suntem bolnavi, mergem la doctori și cam atât. Da, este o relație foarte intimă și dacă înveți cumva să fii atent la ea îți spune foarte multe lucruri.
Tu ai un dar, îl folosești în mod natural.
Nu știu dacă îl folosesc în mod natural sau dacă această naturalețe a venit pentru că am început deja de la o vârstă foarte fragedă să îl folosesc. Atunci da, mi-a devenit obicei. Și nici nu-mi pot imagina viața altfel, adică fără să mă mișc. Și da, e din „demult-uri”, nu? O minte sănătoasă, într-un corp sănătos. Deci legătura dintre cele două este evidentă și foarte clară. Cu toții cred că, după ce alergăm sau ieșim, ne plimbăm, mergem puțin, automat ne simțim un pic mai bine pentru că se activează altfel totul în corp în momentul în care te miști. Apoi, când te miști mai aplicat, este ceva ce eu ador: surpriza pe care mi-o face corpul de fiecare dată. Chiar dacă anii au trecut peste mine pot să ajung din nou într-un punct în care suflul meu este sus. De multe ori sunt într-un punct în care mă simt antrenată, îmi e bine din punct de vedere al anduranței, al mobilității și mă gândesc, OK, dacă fac acum o pauză cu siguranță nu o să mai pot reveni la forma asta și am revenit, și am revenit, și am revenit; adică corpul are o resursă și o abilitate de a se regenera și de a fi acolo, prezent, mult mai mare decât noi ne putem imagina.
Când mă mișc mai aplicat este ceva ce eu ador: surpriza pe care mi-o face corpul de fiecare dată. Chiar dacă anii au trecut peste mine pot să ajung din nou într-un punct în care suflul meu este sus. De multe ori sunt într-un punct în care mă simt antrenată, îmi e bine din punct de vedere al anduranței, al mobilității și mă gândesc, OK, dacă fac acum o pauză cu siguranță nu o să mai pot reveni la forma asta și am revenit, și am revenit, și am revenit; adică corpul are o resursă și o abilitate de a se regenera și de a fi acolo, prezent, mult mai mare decât noi ne putem imagina.
Ce trebuie să învățăm din asta? Cum să fim în contact cu trupul nostru? Prin dans?
Cu siguranță prin dans. Știu cum mă simt eu când dansez pentru mine, pur și simplu când dansez fără scop, adică nu mă pregătesc pentru ceva, sau nu urmează să dansez undeva. Pur și simplu intru în studio și petrec timp între patru pereți cu corpul și mă simt foarte bine. Apoi știu cum mă simt la cursuri, atunci când predau și știu feedback-ul pe care îl primesc de fiecare dată după cursuri de la majoritatea celor care trec pragul atelierelor. Mulți dintre ei sunt la punctul zero în întâlnirea cu dansul și de foarte multe ori vin și-mi spun că orele petrecute în acea sală, cu acei oameni care au împărtășit același spațiu, aceeași energie, transpirație între ei, au fost terapeutice. Da, da, cred asta pentru că reușești la un moment dat să te detașezi un pic de zumzet, de gălăgia pe care o avem, eu cel puțin o am aproape în permanență, în timpul vieții in general. În timp ce dansezi, te poți detașa. Ne putem decabla de la tumultul acesta al lumii și să ne recablăm la noi, să ne reconectam.
Este ca și cum intrăm înainte de dans cu toată tensiunea în corp și o lăsăm acolo, nu?
Da, este chiar un lucru pe care îl spun pentru că în copilărie, mai ales, la ora de balet, dacă se întâmpla să ai o problemă sau să te doară ceva, auzeam foarte des de la profesori că problemele le lăsăm la ușă în momentul în care începem să dansăm. Și mie îmi place să spun exact opusul, că nu lăsăm problemele la ușă, ci absolut tot ce ne macină, tot ce ne trăiește, tot ce crește, se dezvoltă în noi, îl luăm cu noi în sala de dans și de-acolo începem să lucrăm cu acele instrumente și prin ele.
Corpul îți vorbește.
Aș putea să o numesc intuiție. Acel prim gând, prim sentiment, prima senzație pe care o am vizavi de orice situație pe care o trăiesc, de o propunere pe care o primesc sau de un lucru pe care aș vrea să-l fac. Cum zic americanii „you feel it in your guts”. Și e ceva ce se simte, și cred că cu toții simțim lucrul ăsta, dar nu neapărat îl conștientizăm. De multe ori creierul, că el este acolo partenerul meu de drum foarte ager, de multe ori îmi găsesc un fel de justificări, foarte logice și foarte coerente pentru a nu face așa cum am simțit de fapt să fac, și după aceea mi se demonstrează că ar fi fost mai bine să nu îmi ascult creierul. Deci da, am o intuiție în general bună, și cred că asta vine din corp.
Dansul tău este mult intuitiv sau este învățat?
Să știi că abia acum, în ultima perioadă, a început să fie intuitiv. E o relație chinuitoare așa, și destul de dură la mine, cea cu dansul; și nu o să intrăm în discuția asta acum pentru că nu am avea timp, dar foarte pe scurt. În timpul pe care l-am petrecut dansând și învățând, am simțit întotdeauna că am de recuperat. Am de recuperat ceva ce am simțit eu că am pierdut în urmă în Liceul de Coregrafie, apoi picând la examenul de treaptă de la Liceul de Coregrafie, apoi descoperind internetul și văzând de fapt că lumea dansului este infinit mai largă decât ce credeam eu că înseamnă dansul aici, în bula noastră foarte mică, și chestia asta m-a lovit puternic în dinți la 23 de ani, deci deja eram mare. Și o conștientizare din asta foarte dureroasă că până acum eu de fapt n-am făcut mare lucru, iată ce lume se deschide în fața mea, în care dansul înseamnă atât de mult, mai mult decât credeam eu că înseamnă, și că timpul este deja pierdut, și am luat atunci decizia să nu ma mai lamentez, să încep să învăț, dar tot timpul a fost așa în mintea mea, o cursă nebună să recuperez anii și absolut tot ce simțeam că aveam de recuperat din cutia mea mică și foarte strâmtă, în care trăisem până atunci. Și atunci am încercat și stilul ăsta, și stilul ăsta, și stilul ăsta; îmi plăceau foarte mulți coregrafi, încercam să fac asemenea și foarte rar îmi puneam de fapt problema „eu în toată chestia asta cum sunt de fapt”, dar cred că nu aș fi ajuns să-mi pun întrebarea aceasta dacă nu făceam acest drum, deci fiecare etapă mi-a deschis o altă ușă către ceva, și atunci într-un final și mă bucur că am făcut-o, am ajuns să mă întreb și să-mi pun problema că „bun, am acumulat bagaj, bagaj, bagaj, limbaj; dar cât de mult sunt eu și mă regăsesc în lucrurile alea?” Bineînțeles că dacă le făceam, le făceam pentru că îmi plăceau foarte mult, și le admiram, le apreciam, mă făceau să mă simt bine. Dar am încercat să iau așa cu peria, și să încep să șlefuiesc, să văd ce rămâne din toate lucrurile acestea, să văd cât de mult m-am format și sunt eu, dincolo de forma pe care am împrumutat-o de la toate cursurile, toți profesorii pe care i-am avut în timp.
Dansul poate fi o experiență catarthică?
Da, o mărturisire de sine în primul rând, pentru că de fapt despre asta este vorba, te regăsești în măsura în care reușești să te pui acolo.
Cum poate beneficia un spectator cu adevărat de un spectacol de dans?
Cred că momentul în care pășești într-o sală de cinema, într-o sală de spectacol, într-un muzeu, într-o sală de concert, reușești să deschizi o ușă potențial deschizătoare de un drum spre tine însuți.
Are vreo particularitate dansul?
Prima e tocmai că mesajul nu este mijlocit de nimic. Este corp acolo în mișcare și, dacă stai aproape de un dansator, își mișcă părul de pe față în momentul în care se învârte lângă tine sau aleargă pe lângă tine. Simți podeaua vibrând, este corp, este foarte palpabil.
Când se transmite către public, se transmite cu o forță aproape materială cumva.
Da, și este omul acolo, este omul cu energia lui, și acest schimb este foarte direct în momentul ăla. La fel cum de altfel se întâmplă și cu muzicianul care stă în fața ta, altfel te simți când ești la un concert live. Prin dans sunt norocoasa martoră a ceva care mă atinge foarte profund, mă emoționează. Mi se pare una dintre cele mai puternice căi de a deschide ochii.
Vin după aceea la curs și îmi spun „Băi, eram în supermarket și, cum stăteam la coadă, îmi conștientizam postura corpului și îmi puteam da seama că tot timpul stau preponderent de piciorul stâng și că asta face să mă dezaliniez pe diagonală și că mă doare umărul”.
Practicarea dansului ne ajută?
Cu siguranță. Ajută omul care nu a mai dansat, omul care cochetează cu ideea de a se mișca și chiar dacă nu la un nivel profesionist. Și mă ajută și pe mine. Este un schimb atât de frumos care se întâmplă în sală, la curs! Sunt acolo în postura celui care-i învață pe ceilalți ceva, dar de fiecare dată plec cu buzunarele doldora de lucruri pe care le învăț de la participanți, pentru că de foarte multe ori vin cu niște întrebări la care eu nu m-aș fi gândit niciodată. Căutând să răspundem împreună, ajung și la concluzii pe care în trecut nu le-am dibuit sau nu le-am decorticat și este fenomenal. Plus că deschiderea cu care abordează de obicei neprofesioniștii cursurile de dans pe mine mă uluiește și mă inspiră de fiecare dată.
Cu fiecare curs se creează ceva în sala de dans și asta se întâmplă datorită energiei cu care vin mai ales cei care nu au mai fost, cu această energie a începutului, cu entuziasmul. Chiar își pun corpurile la propriu la bătaie, plus emoțiile lor, pentru că vorbim despre cum le simțim și fac legături între exerciții sau între momentele de improvizație și situațiile din viețile lor. Vin după aceea la curs și îmi spun „Băi, eram în supermarket și, cum stăteam la coadă, îmi conștientizam postura corpului și îmi puteam da seama că tot timpul stau preponderent de piciorul stâng și că asta face să mă dezaliniez pe diagonală și că mă doare umărul”.
Există sănătate mintală fără luarea în posesie a corpului?
Fără luarea în posesie a corpului? Tu mi-ai mai spus asta și mi-a rămas expresia asta. Având tot timpul raportul ăsta atât de strâns, de tot una cu corpul, nu pot să-mi închipui că nu. Și sunt conștientă de el (de corp, n.n.) din primul moment în care deschid ochii, felul în care cobor din pat, felul în care fac anumite lucruri.
Cum faci asta, cum arată acest dat jos din pat?
De exemplu, ce încerc să fac și fac de fapt de fiecare dată și este și un exercițiu pe care îl fac la curs: nu se numește „datul jos din pat”, dar seamănă cu unul dintre exercițiile de la curs. Mă dau jos din pat folosind minim forța musculară, adică încerc să nu-mi încordez deloc mușchii, pentru că oricum abia m-am trezit și corpul săracul are nevoie de ceva mai mult timp decât mintea să se ia în posesie pe el însuși.
Deci dimineață ne trebuie un timp, să-i dăm corpului un timp să se pună în mișcare.
Și atunci mă întorc frumos pe o parte, adică nu mă ridic din forța abdomenului. Nu, mă întorc frumos într-o parte, îmi las greutatea, îmi las picioarele jos din pat și atunci această greutate îmi activează restul corpului, îmi împing frumos mâinile, încerc să depun minim efort și depun minim efort.
Mi-ai spus ceva foarte valoros mai devreme și mi-a rămas în minte. Că a cunoaște, a lucra cu corpul e muncă și uneori doare. Ce spun durerile?
Spun, spun foarte multe. Pe de-o parte e o durere concretă, fizică, și aș putea să îți numesc exact segmentele care dor și punctele care dor. Ce este absolut minunat e că, în momentul în care dansezi, și momentul în care corpul este încălzit, deci toate balamalele sunt unse bine, nu mai simt absolut nimic din toate astea. Și apoi evident dacă îi aloc timpul necesar după, și nu fac asta de fiecare dată, să mă întind și să las să-și revină în timpul lui necesar, atunci e mai puțin dureros. De foarte multe ori mă doare spatele în zona asta în care acumulăm tensiuni cel mai puternic. De foarte multe ori stau și am senzația că sunt relaxată și mă gândesc la umeri și am senzația că-mi coboară cu zece centimetri.
E o durere concretă, fizică, și aș putea să îți numesc exact segmentele care dor și punctele care dor. Ce este absolut minunat e că, în momentul în care dansezi, și momentul în care corpul este încălzit, deci toate balamalele sunt unse bine, nu mai simt absolut nimic din toate astea.
Toți simțim asta, nu? Se lucrează atât de mult la calculator, în zona aceasta.
Da, da. De multe ori sunt surprinsă când îmi dau seama că eram cu umerii aproape în lobul urechilor.
Și asta e tensiune, anxietate și presiune.
Da, pe de-o parte durerea fizică, și apoi cea emoțională, cea psihică, vocea critică vizavi de lucrurile pe care le fac în dans, care pare că devine parcă din ce în ce mai puternică. Am și zis că acum, cu trecerea timpului, o să mă înțeleg, o să devin mai înțeleaptă. E drept că am acceptat-o, și acum, împreună cu această voce, suntem cumva mână în mână și cred că mă și ajută.
Îmi spui un obicei de-al tău, de zi cu zi, un ritual?
Cred că sunt multe lucruri mici pe care le fac în fiecare zi. Primul este fix asta cu trezitul, coborâtul din pat. Beau în fiecare dimineață fără excepție apă pe stomacul gol. Este unul dintre primele lucruri pe care îl fac după ce mă dezmeticesc, mă spăl. Îmi iau câteva momente asumate de liniște în care să nu vorbesc.
The Five Great Fearshttp://psihonautic.ro/wp-content/uploads/2022/03/Fear.png1200686gabigabihttp://0.gravatar.com/avatar/35c079a28cff448ccf99844f140a064e?s=96&d=mm&r=g
In Zen we say, “Life and Death is the great matter.” This is a kind of exhortation to take spiritual practice seriously, but as my teacher used to say, “Don’t be too serious.” There is a little ego in being too serious. Anyway, life and death are two sides of the same coin. They arise together. This is the Buddhist view. And so the fear of dying is also fear of living. Fear arises toward both.
So what is this fear? What are we afraid of?
Fear is a protective reaction of the ego. Ego wants to hold, to have, not to let go. In the sutras this is sometimes referred to as the “tight fist.” Ego is afraid that unless it holds onto what it has, it won’t get what it needs. “At least I have this!” it thinks. “Better to hold on to what I have than take my chances by letting go.”
So one of the things ego really likes holding onto is life — being, existing, breathing. It’s like the line from the movie Chinatown (spoken by Jack Nicholson, who has just had his nose injured by a bad guy) — “I like my nose. I like breathing through it.” This is ok as far as it goes—we need to take reasonable precautions — but a life that subsists inside a clenched fist is a rather constricted life. The ego fears death, but this fear also bleeds into life.
A life fully lived — a fearless life — is the life not of the clenched fist, but the open hand. When you see a Buddha statue with an outstretched open hand, this represents fearlessness and generosity. A Zen koan says, “If you have a staff, I’ll give you a staff. If you don’t have a staff, I’ll take it away.” Staff of life and death, stuff of life and death.
A nurse’s assistant, a man who also held a black belt in judo, once said to me as I lay in bed, recovering from a deathly illness, “No fear. No fear.”
Death
Buddhism’s Five Great Fears are fear of death, fear of illness, fear of losing your mind, fear of loss of livelihood, and fear of public speaking. I think that reason Buddhism calls these “great” fears is because each of them mobilizes the full force of our nervous systems’ threat response (which is why the panicky fear of public speaking is included in the list). Today I’d like to talk about the first of them — fear of death.
For most of us who are not ill or overly neurotic, fear of death seems distant and theoretical. It’s only when we step off a curb or do a bungee cord jump that our ancient primate neurology overwhelms all rational thought and we are flooded with panic.
In reality, death is an everpresent reality; it lives at the boundary of self and ego and defines our life. We are alive because we are not dead; though our daily life is filled with the mental jumble of thoughts, feelings, and plans, at another level we have a low-level vigilance system that is always looking out for existential threats.
As we age this vigilance system changes. In addition to monitoring moment-to-moment threats such as an oncoming car or a loose banister, our threat scanning starts to intuit a distant but slowly approaching dark cloud — the approaching end, the ultimate boundary. Often it is the sudden death of someone close that brings this home; and then the frequency of hospital visits and funerals slowly starts to pick up speed, like a drumbeat in the jungle.
The Buddhist approach to all of this is quite practical, really. Buddhism understands that from the standpoint of the ego the prospect of death is literally inconceivable. The ego cannot imagine being dead. It has no reference point for it. But there is another aspect of awareness that not only can understand it but already knows about it. There is a saying in the Zen tradition, “Birth and death are the great matter.” That is where actual Buddhist practice takes root.
Illness
The second of the five great fears in Buddhism is the fear of illness. In the time of the Buddha, and for most of human history until quite recently, this was a formidable fear indeed. Disease was everywhere. Infants and small children, as well as adults, were regularly taken away by cholera, diphtheria, influenza, smallpox, and other infectious diseases that today are curable or controllable. How quickly we forget that penicillin — and all subsequent antibiotics — was only discovered a little over a hundred years ago. In America and other industrialized countries where people have access to modern medical care, we live in a bubble of seeming safety.
I say seeming because the fear of illness is deep, and never far from the surface. In dharmic terms, fear of illness, like fear of death, is rooted in our ego identification with the body, and the constant low-level vigilance about threats to it which is hardwired into our nervous system. Some traditional Buddhist monastic training — so punishing to the physical body, with its poor diet, exposure to heat and cold, and little sleep — is designed in part to cut through this identification with the body, so that we can see a deeper reality than ego. Such training is possible for the young and hardy, but these days people of all ages and physical conditions — including those with chronic illnesses — want to practice the dharma. We need to find other ways.
I have been ill a lot in my life. I count ten years out of my life when I was either fighting a life-threatening illness or weak and in recovery from one. Illness has been central to my practice life. I have had to deal with it; I had no choice. During any of my illnesses — cancer, neck injury, encephalitis — I would think, “I’d give anything not to be this way.” But I was that way, and there was no choice. Illness was a harsh teacher, but now that I look back, I know that illness also brought me gifts, not the least of which is some freedom from fear about it. When you have gone through the worst, nothing is worse by comparison. The ego is a little liberated from its anxieties.
In a passage in Kurt Vonnegut’s Slaughterhouse-Five, prisoners of war are marching in the dead of winter. Everyone is frost-bitten, shivering, and miserable. Occasionally someone keels over, dead, but the German guards of course force the rest to keep going. One prisoner kept trying to cheer everyone up with this litany: “Cold, this ain’t cold. Troy, New York, winter of ’36 — now that’s cold!”
He keeps saying this in a cheery voice, trying to distract the other men from their suffering — right until the moment he himself keels over, dead. His litany, I’ve often thought, was a kind of mantra against fear. He knew about Troy, New York, winter of ’36. He had had some training.
Dementia
What a downer of a topic! Who wants to think or talk about dementia, Alzheimer’s, losing one’s mind? Yet it is the “third great fear” in Buddhist teaching, so clearly the ancient Buddhists wanted to talk about it. They knew that the best way to transform and dissolve fear is to face it. Well, today I’m going to try something that may not be possible — find a positive, uplifting, and encouraging way to talk about this.
Well, let’s start by being honest: pretty much everyone over a certain age either knows someone who has dementia (maybe a parent) or worries about getting it themselves, or both. It’s the new great taboo topic, replacing sex and money. Try bringing it up at a party and see how far you get. Let’s also point out one obvious bright side: until recently most human beings didn’t live long enough to acquire dementia, so this illness is a byproduct of modern medicine’s gift to us of longevity. I somehow doubt that anyone reading this is uplifted by that fact, however.
I said in an earlier post that ego can’t conceive of death. But it can conceive of losing control, of losing its capacities, of witnessing its own slow dissolution. For many people that prospect is more terrifying than death, precisely because not only can we conceive it, we can watch the devastating toll it takes on other people and their families.
So this fear is the big kahuna, so to speak. But until the day comes that you get that diagnosis, what is this fear, really? It is nothing more than a thought form, something that might be – that could be, that would be – terrible if it were real, but isn’t real now. What a teaching! The lesson of all Buddhist teaching, really, is that most of what we think is real is just a construction out of the bits and pieces of memory, sense perception, imagination, and emotion — the flotsam and jetsam of body and mind, what Buddhism technically calls the five skandhas or “heaps.” See through this construction project and freedom dawns.
Yes, terrible things could happen to us, at any time. Terrible things are happening right now, everywhere. If you would like to scare yourself, make a mental list of such terrors, go over it several times until your heart pounds, and prepare yourself for a sleepless night. If you would like put some space around these fears, here is a teaching that Thrangu Rinpoche gave once when asked directly what happens to practice and wisdom when a person has Alzheimer’s.
“The sense faculties and mental processes are damaged,” he said, “but the underlying buddha-nature is unchanged.”
These words provide a strong hint as to what this buddha-nature might be, and what its qualities are. One of them, according to the teachings, is luminosity.
I don’t know if I have succeeded in making the topic uplifting, but I’ve managed to write about the unspeakable and I’m still here. I hope you are too!
4.Loss of Livelihood
The fourth “great fear” of Buddhist teaching is “fear of loss of livelihood.” It is interesting that this doctrine was formulated by monastics living a life of mendicancy and voluntary poverty. One would think that the vow of poverty would liberate monks from the ordinary anxieties of earning a livelihood, but of course, the monks and nuns were utterly dependent on what was put into their begging bowl by local villagers. If nothing was put in, there would be no meal that day. The fear of not being fed or having our material needs taken care of is deeply human, and not just human. Every creature lives with this fear. It is basic.
All of us have just gone through a time of such anxiety. Millions of people have lost their jobs. Many peoples’ life savings were depleted and have still not fully recovered. Buddhism is right; this fear is a “great” fear. It keeps us from sleeping at night. It causes panic attacks and depression. It predisposes us to drink or drugs and stresses relationships and marriages. Even for otherwise healthy people, this is a big one. What does Buddhist practice have to offer us, especially if we are older and are not able to envision making a new start and recovering what we have lost?
First of all, it is only among the middle-class and above in America that we can routinely assume much real financial or material security. Most people in the world today never have such security, and in some parts of the world people are like the Buddhist monks of old — they never know from one day to the next whether they will have enough food for themselves or their children. So here most people (but by no means all) start from a baseline of basic needs being reasonably met.
What Buddhism teaches us is that clinging to anything as a “baseline” (whether it is our physical body, food, money, or a home) creates a baseline of anxiety as well. Suffering is caused by clinging — that is core teaching. Fine, we say, now that I just lost my home I know that. What else have you got for me?
What Buddhism has for us is the upside of continuous change — the possibility that things might change for the better. Even when we are old, even when we are ill, even when our life is a sea of compounding losses, there is always this next moment, this next breath. This is the principle of “every breath, new chances.”
This is something that one of my early Zen teachers liked to say. As I said before, this is the “upside” of the fact that everything changes. One of the hallmarks of negative mind-states such as sadness, grief, or depression is the sinking conviction that this is it, nothing will ever change for the better. This is the “death-spiral” or feedback loop that sends people deeper and deeper into despondency. During one of my illnesses, I experienced this and I can testify to the incredible certainty with which my mind viewed my condition as unalterable and permanent. At one point, my wife was reduced to repeating to me over and over, “This is temporary!”
I remember thinking, “Oh, fine. She’s just saying that to cheer me up. No good. I know better.”
Of course, she was right. And when I did get better and looked back, my state of mind during that dark period now seemed deranged. But the Buddhist view of our ordinary confused and emotional mind-states is that they are all in some sense deranged. The belief that anything will last, or stay the same, or never change, is rather deranged, and not at all in accord with reality. But we persist on thinking that way because we cling to whatever we have, even if it is a tiny cleft in the rock of our suffering.
Fear of loss of livelihood: there is no getting around the fact that for many people, the loss of a job or home or life savings is indeed irrevocable, and perhaps for the rest of their life there is no getting those things back. In that sense it is like having your leg amputated — you never go back. But of course, amputees learn to adjust, change, and go on, and most often revive to lead full and engaged lives. When Buddhism teaches that things can and often do change for the better, it is not necessarily the “better” that we prefer or imagine. In fact, it is not “better” — in the sense of comparing it to some former state — at all. It is just something else, something new, the next thing.
Every breath, new chances. But do we notice? That’s the trick.
Public Speaking
The fifth “great fear” of Buddhism is, strangely enough, the “fear of public speaking.” The other four — fear of death, fear of illness, fear of dementia, and fear of loss of livelihood — are so obviously great fears that it is curious that fear of public speaking is included with them. Certainly, those who have this fear can report that it is paralyzing — similar to a panic attack. One person I know who had this fear said, quite calmly, that they would prefer to slit their throat rather than speak before an audience.
There is little teaching or analysis in the Buddhist texts about this fear, so I can only guess about it. Certainly, monks did have occasion to speak before crowds — it was part of how they supported themselves — so clearly this particular kind of stage fright was well known in the ancient world. I actually think that this fifth fear is a clue to the other four. All five mobilize the “red alert” threat machinery of our nervous system — the racing heart, the shortness of breath, the overwhelming sense of being out of control. And what is this “red alert” machinery? It is the last-ditch survival strategy of the organism, the ultimate ego defense. It is the face of panic.
Trungpa Rinpoche was known to admire panic as an extremely creative way to break through the bonds of ego. I wish I had the exact quote, but it was something like that. Panic is the true face of ego, with all the civilized overlay stripped away. This is not to say that awakened people cannot experience panic. Suzuki Roshi, my teacher, wrote eloquently of his panic experience of near-drowning. He appreciated the experience and felt that it helped deepen his practice.
I don’t recommend panic as a new kind of spiritual experience, but these five great fears are, I think, about panic, and what can be learned from panic. The most important lesson is that panic is something we can get through. Rarely do people actually die of panic, although the thought of dying, literally or figuratively, is what causes the panic. Once, due to a neurological illness, I was in a panic some part of every day for nearly a year. It was about as bad as anything can get. But strangely, now that I am recovered, I don’t seem to be as fearful about things as I once was. I can’t claim that this is due to any great emerging wisdom, as much as long familiarity with panic. As one of my doctors said to me, “You’ve been to the mountaintop of anxiety. It kind of got burned out.”
Incidentally, for those who actually suffer from fear of public speaking, beta-blockers are a good medicinal remedy. And I have been told that it is one of the easier phobias to cure through desensitization. No need to slit your throat — about that or anything else, really. Life itself is hard enough without imagining that level of drama.
Cum a scăpat de trac violistul Răzvan Popovici cu ajutorul regulii celor 10.000 de ore.
„Mulți dintre muzicienii celebri au avut întotdeauna o frică uriașă de a urca pe scenă”
Una dintre cele mai mari temeri ale multor oameni este să vorbească în public. Pentru unii, spaima de a articula câteva fraze în fața unei audiențe e aproape la fel de mare ca spaima de moarte.
Cu atât mai mare poate fi anxietatea pentru cineva care ajunge pe una dintre cele mai mari scene ale lumii, pentru a cânta în fața unui public avizat și exigent. „Mulți dintre cei mai celebri muzicieni au avut întotdeauna o frică uriașă de a urca pe scenă, dar ajunși acolo, aproape împinși, făceau lucruri mărețe”, spune violistul român Răzvan Popovici, într-o discuție cu psihiatrul Gabriel Cicu,
„Mergi pe scenă, unde trebuie să îți păstrezi mintea clară, să reziști psihic și să livrezi o piesă în fața publicului. De acolo vine presiunea perfecțiunii. Trebuie să cânți o sonată de Brahms, pe care ascultătorii poate o știu deja în trei versiuni. Iar tu trebuie să fii perfect. Însă când depășești această presiune, lucrurile se schimbă”, mărturisește el.
Răzvan Popovici cântă la violă. S-a născut la Bucureşti într-o familie de muzicieni şi a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg cu Peter Langgartner, Jean Sulem şi Wolfram Christ. A cântat ca solist în sala Filarmonicii din Köln, Festspielhaus Baden-Baden, Ateneul Român din București, Prinzregententheater din München şi Théâtre des Champs-Elysées din Paris. Răzvan a fondat SoNoRo, un festival de muzică de cameră care se desfășoară la București și a ajuns la cea de a XV-a ediție.
A cunoscut mulți muzicieni. A cunoscut și unii muzicieni care au coșmaruri. „Unii muzicieni pot dezvolta și probleme psihice pe termen lung pentru că să greșești rău în Carnegie Hall la New York nu e o mare bucurie. Impactul poate fi foarte mare. Unii muzicieni au coșmaruri recurente, eu sunt fericit că nu am. Dar prieteni ai mei visează că ajung la sala de concert și nu au partitură și trebuie să cânte pe dinafară și nu știu piesa.”
Răzvan Popovici a găsit o cale pentru a scăpa de trac. Pregătirea. „Întâi sunt celebrele 10.000 de ore pe care să le investești în orice lucru serios ca să ajungi la un adevărat nivel. La împlinire. În cazul muzicianului sunt piese diverse pe care le înveți, trebuie să aprofundezi, trebuie să le studiezi să depășești problemele tehnice, să rezolvi problemele muzicale. În cazul unui concert cu orchestra să te pregătești și apoi te duci acolo să livrezi. Cam asta e. Și trebuie să știi atât de bine încât cu tot tracul, cu toate emoțiile și cu tot ce se mai întâmplă în sală, căci în fiecare concert apar lucruri imprevizibile care îți distrag atenția, tu trebuie sa fii mai departe super concentrat și să reușești să supraviețuiești”, spune violistul.
Mai jos, un fragment din discuția pe care o puteți urmări integral în materialul video de la începutul articolului.
Gabriel Cicu: Răzvan, bine ai venit la această conversație despre impactul sănătății mintale și muzică. Ce crezi, există o legătură între sănătatea mintală și muzică? Tu cum o simți?
Răzvan Popovici: Să fac muzică e de fapt o bună parte a vieții mele, deci mi-e greu să fac o diferență. Fiind o persoană echilibrată, aș îndrăzni să spun că am avut șansa să pot să mă dezvolt prin muzică, și cu muzica. Mă face să progresez. Cred că e cel mai important lucru, ca muzician înveți mereu piese noi. Trebuie să fii inventiv, să rezolvi problemele tehnice, problemele muzicale. Apoi mergi pe scenă, unde trebuie să îți păstrezi mintea clară, să reziști psihic și să livrezi o piesă în fața publicului. De acolo vine presiunea perfecțiunii. Trebuie să cânți o sonată de Brahms, pe care ascultătorii poate o știu deja în trei versiuni. Iar tu trebuie să fii perfect. Însă când depășești această presiune, lucrurile se schimbă.
Gabriel Cicu: Tu cum te simți după toate astea?
Răzvan Popovici: Dacă este bine te simți extrem de împlinit și fericit, dacă se întâmplă scăpări ești cumva dezamăgit, ești un pic trist. Dar trebuie să treci peste, să reziști, asta înseamnă progresul în artă. Orice înfrângere sau orice moment neîmplinit te duce la o împlinire post concert.
Gabriel Cicu: Ce înseamnă să reziști?
Răzvan Popovici: Se întâmplă să fii nemulțumit de un concert. Imaginează-ți că faci o greșeală sau ai o scăpare majoră într-o sală celebră. Unii muzicieni pot dezvolta și probleme psihice pe termen lung pentru că să greșești rău în Carnegie Hall la New York nu e o mare bucurie.
Gabriel Cicu: Atât de mare poate fi impactul.
Răzvan Popovici: Impactul poate fi foarte mare. Unii muzicieni au coșmaruri recurente, eu sunt fericit că nu am. Dar prieteni ai mei visează că ajung la sala de concert și nu au partitură și trebuie să cânte pe dinafară și nu știu piesa.
Gabriel Cicu: Și muzicienii au anxietăți.
Răzvan Popovici: Cum să nu, sigur că da, dar și prezența unei anxietății îți dă o anumită fragilitate și sensibilitate care te face să cânți mai bine. Cineva care este extrem de pragmatic și extrem de matematic nu o să reușească să se împlinească în poezia muzicii, și în chestiunea divină a muzicii care, dacă îți iese, este foarte benefică atât pentru tine cât și pentru public.
Gabriel Cicu: Faci o legătură foarte frumoasă între anxietate, emoționalitate și sensibilitate. În lumea mea, anxietatea e ceva rău.
Răzvan Popovici: Mereu este vorba de o emoție, dar și de o anumită teamă. Mulți dintre cei mai celebri muzicieni au avut întotdeauna o frică uriașă de a urca pe scenă, dar ajunși acolo, aproape împinși, făceau lucruri mărețe. Deci nu toți sunt extrem de detașați și relaxați. Însă cu cât ești mai bine pregătit și cu cât ai mai multă experiență pe scenă, acestea două îți dau o liniște care te face de obicei să nu ai trac, și dacă ai trac să fie pozitiv. Da, te duci acolo și trebuie mereu să câștigi.
Gabriel Cicu: Pui foarte mult accent pe pregătire. Ce înseamnă pregătire? Care sunt componentele?
Răzvan Popovici: Întâi sunt celebrele 10.000 de ore pe care să le investești în orice lucru serios ca să ajungi la un adevărat nivel. La împlinire. În cazul muzicianului sunt piese diverse pe care le înveți, trebuie să aprofundezi, trebuie să le studiezi să depășești problemele tehnice, să rezolvi problemele muzicale. În cazul unui concert cu orchestra să te pregătești și apoi te duci acolo să livrezi. Cam asta e. Și trebuie să știi atât de bine încât cu tot tracul, cu toate emoțiile și cu tot ce se mai întâmplă în sală, căci în fiecare concert apar lucruri imprevizibile care îți distrag atenția, tu trebuie sa fii mai departe super concentrat și să reușești să supraviețuiești.
Gabriel Cicu: Deci în această pregătire pui accept pe disciplină și educație, educație în sensul de studiu.
Răzvan Popovici: Sigur că da, dar după toate lucrurile acestea trebuie pur și simplu să faci muzică. Și acela e momentul de grație în artă, când ajungi acolo și depășești tehnicalitățile și reușești să te duci să cânți pentru muzică, pentru public.
Gabriel Cicu: Cum a fost acest moment pentru tine?
Răzvan Popovici: Nu se întâmplă întotdeauna și nici nu știi când se va întâmpla, asta este fantastic în muzică. Poți să ai un concert de casă, unde sunt poate 10 -15 ascultători sau poți fi la Carnegie Hall sau la Ateneul Român sau la Viena sau la Paris, unde sunt mii de oameni în sală și niciodată nu știi cum va fi. Uneori poți să ai o emoție extraordinară în fața celor 10-15 oameni și să cânți la Paris sau la Viena făra niciun trac, absolut suveran și să fii complet împlinit de ce ai făcut.
Gabriel Cicu: Deci există transcederea prin muzică.
Răzvan Popovici: Sunt mai multe componente într-un concert care trebuie împlinite ca să ajungi la starea care poate să depășească normalul, să ajungi în contactul cu divinul, când sferele vibrează și când tu cânți complet detașat de totul. Publicul ascultă complet detașat de gândurile cotidianului și se creează acea energie extraordinară în sală când toată lumea este extrem de concentrată, dar foarte detașată. Și doar muzica răsună pentru că de asta sălile în care se cântă muzica clasică sunt singurul loc unde e liniște totală și unde liniștea vibrează și unde liniștea e atât de benefică pentru ascultător. Și, evident, când se întâmplă să sune un telefon sau să se ridice cineva, să cadă o geantă, să se trântească o ușă, asta deranjează liniștea sferelor. Liniștea e atât de importantă și nu pentru că muzicienii sunt nebuni și vor liniște, ci pur și simplu. O piesă de Schubert, de Bach, de Enescu, de Mozart, începe din liniște, se termină în liniște, iar între părți e liniște. Deci cred că un concert este o sursă terapeutică incredibilă. Când un concert iese bine e așa: muzicianul este pregătit și reușește să redea partitura cu însuflețire, cu inspirație, cu ardoare, cu toată inima, cu toată ființa lui. Publicul ascultă extrem de atent și dă atenție, asta e de fapt foarte multă energie pe care noi muzicienii o captam. Apoi acustică e foarte bună. Și atunci se creează această atmosferă, care îi ajută pe toți să depășească atmosfera de sală de concert dintr-un oraș. Te simți elevat.
Gabriel Cicu: Noi spunem în sănătate mintală că procesul de a ajunge la această stare de transcedere este un instrument terapeutic perfect. Sunt multe feluri prin care se poate ajunge la asta, sunt tehnici orientale, ca yoga sau meditație, dar se spune că cel mai universal este muzica, este o stare care este un medicament pentru sănătate mintală.
Răzvan Popovici: Da, și ce este foarte frumos este că muzica ajută omul să se înalțe, să devină mai bun, să devină mai frumos. O muzică te poate răscoli, te poate calma, te poate relaxa, fiecare piesă bună are din toate; doar toate piesele care sunt bune au un pic de umor în ele, o piesă fără umor nu este o piesă bună.
Gabriel Cicu: Tu vorbești acum despre muzică, și în același timp despre sentimente, umor, bucurie. Unde se întâlnesc?
Răzvan Popovici: Muzicianul e ca un actor. Compozitorul compune ceva, se lasă inspirat de amintiri, de stări de spirit, stări sufletești, de întâmplări din viața lui, de fericire, de dezastru, de pierderea cuiva. În fine, sunt tot felul de motive pentru care un compozitor scrie o piesă, și când tu ca muzician iei piesa prima dată începi să o citești, să o studiezi, să vezi, atunci tu ești un mediu. Dacă sunt douăzeci de muzicieni fantastici, vor fi douăzeci de interpretări diferite. În multe aspecte și multe colțuri și porțiuni, într-un frame care este dictat de partitură, și asta este o chestie extraordinară cu marii muzicieni pentru că te duci la un concert și chiar dacă ai ascultat, eu știu, Simfonia a III-a de Beethoven, sau aceasta de Ceaikovski, sau a patra de Brahms, la fiecare dirijor este un pic altfel și la alta orchestră. Și asta e lucru lucru foarte frumos.
Adela Greceanu, scriitoare: Citind poezie, am început să fiu mai atentă la realitatea din jurul meu. Pur și simplu am deschis ochii.
Cum ar fi arătat ultimii 3 ani fără filme, cărți sau muzică? Vă puteți imagina? Arta, în toate formele ei, joacă zeci de roluri în viața omului modern și ne poate influența în moduri pe care nici nu le conștientizăm. Sunt studii care arată că o vizită la muzeu ne poate ajuta să trecem mai ușor peste o perioadă stresantă. Sau că cititul ne face mai empatici și poate fi un sprijin în depresie. Suntem mai puțini anxioși dacă mergem la teatru, iar încercarea de a decoda și înțelege orice formă de artă creează noi legături neuronale.
85% dintre respondenții „Art consumption and well-being during the Covid-19 pandemic”, un studiu realizat în Europa, inclusiv în România, au definit arta ca o metodă de înțelegere și conectare cu propriile sentimente. 65% dintre ei au spus că arta îi face să se simtă mai bine.
Acestea sunt premisele micului proiect inițiat de Societatea Omului Sănătos – o serie de conversații între un psihoterapeut și patru artiști. Doctorul Gabriel Cicu a stat de vorbă cu scriitoarea Adela Greceanu, muzicianul Răzvan Popovici, coregrafa Judith State și pictorul Roman Tolici despre impactul artei asupra psihicului și spiritului uman. Cele patru conversații vor fi făcute publice pe parcursul lunii februarie online, pe habits.republica.ro.
Prima invitată a seriei este scriitoarea Adela Greceanu. Adela a debutat în 1997 cu volumul de poezie „Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult…” (Editura Eminescu). Cele mai recente cărți publicate includ „Și cuvintele sunt o provincie” (Editura Cartea Românească) și antologia „Șuruburi, șaibe, cuie, piulițe” (Editura Cartier). Pentru poezia ei, a câștigat premii în țară și străinătate. Scrierile ei au fost traduse în germană, engleză, suedeză, slovenă și albaneză. Adela realizează emisiunea “Timpul Prezent” la Radio România Cultural alături de Matei Martin.
Conversația dintre Adela Greceanu și Gabriel Cicu încearcă să traducă ce se întâmplă înaintea cuvântului. Ce îl face pe scriitor să transpună în fraze ce simte? Și cum poate un cititor să ia aceste cuvinte și să le facă ale lui? „Prin scris încerc să țin pasul cu mine, cu ce mi se întâmplă. Timpul scrisului este mereu prezentul, chiar dacă scriu la trecut”, spune Adela. Prin scris suntem, deci, prezenți. Ducând asta mai departe, aș spune că scrisul este atunci o formă de meditație, de înțelegere a vieții. La fel ca cititul. Adela spune că literatura are putere. Dacă ai răbdare. Vă invit să ascultați această conversație și să vă propuneți să citiți măcar 10 pagini pe zi. E un obicei care vă va schimba.